Ma n’atra püsè fresca
Commedia in dialetto mantovano
di Franco Zaffanella
Gabbiana – Pieve di Ledro – Molina di Ledro – Redondesco – Suzzara - Goito
2016
Personaggi:
Romolo – Marito di Rita
Rita – Moglie di Romolo
Rosa – Madre di Romolo
Tersilia – Amica di Rosa
Cesarino – Amico di Romolo
Alfio – Amico di Rosa
Felice – Amico di Tersilia
Roberta – Fidanzata di Cesarino
Nelle traversie di questo nucleo famigliare e di alcuni personaggi che ruotano attorno a questa storia, si vivono momenti che possono apparire altamente improbabili, ma che in realtà rappresentano spesso una fedele realtà. L’amore non ha età e sorprende per il metodo poco ortodosso escogitato da due amici per sorprendere e ammaliare le rispettive partner. Nello stesso tempo le nuove tecnologie ispirano metodi diversi di approccio, che possono però a volte nascondere sgradite sorprese.
Primo atto
Scena 1
Rosa – Tersilia a seguire Romolo
(La scena è vuota, suona il campanello d’ingresso, entra dalla porta interna Rosa che va ad aprire all’amica Tersilia. Entrambe vestite molto bene)
ROSA – Ciao Tersilia ve, dentar.
TERSILIA – Ma se, tant l’è mia tardi. Che bèl vestì ch’at gh’è sö.
ROSA – (Mostrandosi) E’t vest, trenta èuro, lu tolt ier al mercà, l’è da Valentino.
TERSILIA –Oh, ades th’am dirè mia che al mercà tè tolt an vestì da Valentino par trenta euro?
ROSA – Se lu tolt da Valentino, cal mercantin ca vegn da Bošul.
TERSILIA – Ah ades u capì. (Entra Romolo)
ROMOLO – Ah, tsè te Tersilia.
TERSILIA – Ciao Romolo.
ROMOLO – Ciao, andarè mia a balà anca stasera?
ROSA – Certu ca gh’andom.
TERSILIA – E fom ben.
ROMOLO – Vuatar a l’è dificil ch’av casca la ca in co, si sempar in gir.
TERSILIA – Agh né dobi.
ROSA – Intant ca som šuvni, me la Tersilia, n’aprufitom.
ROMOLO – Certu, a gh’hi utant’ani.
ROSA – Va che me agh nu stantadü.
ROMOLO – Certu, stantadü, e at vè par i stantanov.
ROSA – Ma cosa? Vöt mia ca sapia me quanti ani a gh’hu.
TERSILIA – Varda Romolo, che a balà al liscio as mantegn šuvni.
ROSA – E bèli.
ROMOLO – E po?
TERSILIA – Pensa che l’atra sera gh’è sta un, ch’al ma det ca gh’hu ancor an bèl tono muscolare.
ROMOLO – E induva l’al sentì chal la al tono muscolare?
TERSILIA – Ma intat ca balavum no? Al ma brasà sö e la sentì.
ROSA – Anca me, th’at ricordat mia Tersilia cal tedesch, quand a sevum andà a balà in sal Garda.
TERSILIA – Mal ricordi se.
ROSA – Ben, quel cuma som andà sö a balà, al fa: “Sèt ch’at gh’è an bèl cul”.
ROMOLO – A l’era an tedesch e at parlava in dialet?
ROSA – L’eva parlà in tedesch, ma cli robi che nuatri doni fom prest a capili.
ROMOLO – Eh, ma certu.
ROSA – Ben quanti bai cu fat cun sta tedesch. Sèt quanti volti a slungava li man i sal mè tono muscolare.
ROMOLO – Mama! Gh’èt mia vargogna?! Sta gnanca dimli cli robi che!
ROSA – Va cu fat gnint da mal. Cum’èl cas ciamava Tersilia, ca mal ricordi pö.
TERSILIA – Ma al gh’eva an nom strano, Al . . .
ROSA – Se am par cal cuminciava par Al . . .
ROMOLO – Alšaimer!
ROSA – Se brau Alšaimer . . . ma no, cusa dit.
TERSILIA – Pensa ch’al vuleva spusam.
ROSA – Ma no, al vuleva spusam me.
TERSILIA – No, te th’agh piasevi al su amich, cum’èl ca sciamava quel?
ROMOLO – Parkinson, atseta la copia l’è fata.
TERSILIA – Ma dai Romolo, lasa le.
ROSA – Andom cl’è mèi Tersilia, mè fiöl l’è tarchè bun da tös in gir. (Escono)
ROMOLO – Varda te, cuma as fa a tašar. Che copia de, queli se li sta ben al mond, gh’è da di cli fa anca ben. Però me madar quand la fa certi discurs l’am pias propria mia. Davanti a me ca su su fiöl, ma le quèl cagh vegn da di lal dis. (Rosa rientra frettolosamente).
Scena 2
Romolo – Rosa
ROSA – Su smengada na roba importante. (Apprestandosi ad entrare nell’altra stanza)
ROMOLO – At sèt smengada la dentera?
ROSA – Valà stöpid. (Esce dalla porta interna).
ROMOLO – Sinò pöl esar anca al panolone, parchè intant cla bala, quel a pöl das ca gh’ha scapa. Me su mia quandla gh’ha d’andà a balà, la dventa na pütleta. (Rientra Rosa).
ROSA – E’cu cusa su dismengada, se propria at vö savil. (Mostrandolo).
ROMOLO – Cusèla? La pastiglia ch’at tö šo dop sena?
ROSA – No l’è na prutesiun.
ROMOLO – Ah par la prutesiun gastrica.
ROSA – No, l’è na prutesiun par an po püsè in šo. . .
ROMOLO – Come an po püsè in šo? Mama! Sta mia dim cl’è . . . (Rosa fa cenno di si con il capo, mostrando il profilattico, con Romolo che rimane allibito).
ROSA – Gh’è quel da mal?
ROMOLO – Ma th’at rendat cunt mama! Sta gnanca fat sentar in gir! Dim cusa pudria pensà la gent? Che vargogna, dim cusa fet te cun cla roba le?
ROSA – (Mettendolo nella borsetta) Sesso sicuro. Me agh nu sempar vi in burseta fin da quand a sevi šuvna, meti ch’am capita na qual ucasiun.
ROMOLO – Mama! Sta mia pö fam di discurs acse! Ma quala ucasiun vöt ch’at capita?
ROSA – Insoma bisogna prutegias no? I la dis anca a la televisiun.
ROMOLO – Ma valà mama, prova a metatal in testa e prutegiat al servèl! Va se an fiöl al gh’ha da sentar na madar parlà in cal modo che. An meravigliares mia sa ghesi da savì ca t’abia fat i coran al pupà puvret.
ROSA – Par carità, figuromas se a tu padar gh’hu fat i coran . . . na volta, na volta sul.
ROMOLO – Ma n’atra püsè fresca, varda cusa salta föra ades; come ta ghè fat i coran?!
ROSA – L’è stada na sbandada, sercà at capì.
ROMOLO – Valà, na sbandada.
ROSA – Se, su sbandada in machina e su andada in dal fos, è pasà st’om e al ma tirà sö.
ROMOLO – Eh, dopu intant ch’al gh’era al ta tirà sö anca al mural. Varda mama a tlu ša det, sta gnanca cuntamli cli robi che, basta!
ROSA – U pecà, al su, ma varda cl’era n’onorevole, da Montecitorio, ansi da Palazzo Madama.
ROMOLO – Alura gh’è da esar cuntent?
ROSA – Comunque, varda ca su andada da Don Daniele a cunfesam e al ma asolt.
ROMOLO – Ah ma l’è comuda, al pret al t’avrà tirà via al pecà, ma i coran al pupà ch’ièl ca gh’hia tirà via? Valà mama, va via cun la tu amiga, parchè nu bèla senti abastansa!
ROSA – L’è mei se, l’è mei ca vaga. (Esce, con Romolo che rimane per un po in silenzio, essendoci rimasto molto male per le parole sentite dalla madre)
ROMOLO – At vedrè che cun töti i cancar ca gh’hu tirà a i’unurevoli, andarà fni ca su fiöl ad n’unurevole, ad n’unorevole da Palazzo madama. Ch’agh vegna n’acident a töti, cumpres al stipendi chi ciapa!
Scena 3
Romolo – Rita
(Entra Rita piuttosto arrabbiata con un profilattico in mano)
RITA – Romolo.
ROMOLO – Da ch’ièl chestu? (Mostrandolo)
ROMOLO – (Romolo si volta, rimanendoci di sasso) Cusa . . . saresal? (Avvicinandosi)
RITA – Am piasares savil anca me, lu catà par terà dad la in dal curidoio. (Con evidente imbarazzo, Romolo non sa cosa rispondere).
ROMOLO – Ah ma se, iè cli caramèli a la menta par al mal da gula.
RITA – Caramèli a la menta? Ma induva i’èt tolti? Gh’è scret Durex.
ROMOLO – Se carameli Durex, da che ca gh’hu ancora an po ad mal da gula.
RITA – Ah, voi propria vedar. (Glielo prende, lo scarta cercando girandosi di non far vedere il contenuto poi lo mette in bocca).
ROMOLO – Hmm, iè pran fini cli caramèli che. (Masticando faticosamente, mostrando di gradire) Li fa ben anca a la circulasiun.
RITA – Ad sicur, da cuma ad momii, püsè che na caramela l’am par na ciunga.
ROMOLO – No, l’è ca iè carameli ca . . .
RITA – Ca fa anca da ciunga. Al püsè sarà digerila. (Esce, Romolo va subito sulla porta per vedere se è andata via, quindi sputa immediatamente tutto quello che ha in bocca)
ROMOLO – Che schif! Varda cusa mè tucà fa par culpa ad me madar. (Continua a sputare in un fazzoletto) Agh mancava sul questo, d’altronde a püdevi mia digh ca iè da mè madar. (Rientra Rita)
RITA – Vè, varda che, da cli carameli le nu catà na scatula, le davanti a la camera ad tu madar, as ved cl’igh pias anca a le. (Facendo ballare la scatola fra le mani, mentre Romolo si mette subito il fazzoletto in tasca, e non sa cosa dire)
ROMOLO – Ah, pöl das ca i’abia persi . . .
RITA – Gh’è sul na roba, prova lešar cusa gh’è scret. (Allungandogli la scatola) Atsè bun da lešar no? La prima parola cusa gh’è scret?
ROMOLO – La prema parola . . . m’agh vures i’uciai.
RITA – Th’agh iè ados.
ROMOLO – Ah l’è vera, la prema parola né . . . pro . . . pro . . .
RITA – Dai Romolo, ch’at sé mia in prema elementare.
ROMOLO – Pro . . . Profitterol?
RITA – Profitterol ca ta cunà!
ROMOLO – Second me i sé sbaglià a scrivar in sa cla scatula che.
RITA – No, i sé mia sbaglià, chi le i’è profilattici. Sèt cusa iè i profilattici?
ROMOLO – I duvria esar . . . quei . .
RITA – Quei c’at tnè pena magnà uno!
ROMOLO – Am pareva me chal gh’es an savur strano.
RITA – Sta mia fa al finto tonto valà. E ades dim d’induva i salta föra. Pensi mia ad tu madar. Sta mia dim ca iè tui, parchè me ti fagh magnà uno a la volta!
ROMOLO – Ma . . . nuatar . . .?
RITA – (Arrabbiatissima) Nuatar n’oma mai druvà! E at duvresi savil anca te, u sevat ad n’atra banda?
ROMOLO – Eh, no, ma . . . l’è cl’è mia facil da spiegà.
RITA – Ades l’è mèi ca ta spüda al rosp!
ROMOLO – Sl’è par quel, uno lu pena spüdà. Sa gh’hu da dit la vrità a iu tolt par Cesarino.
RITA – Par Cesarino? L’uslin dal fred?
ROMOLO – Se, talsè ch’al vuria catas na murusa, ma al fa fadiga puvrin.
RITA – Al gh’ha ancor da catas la murusa, e te ta gh’è bèla tolt l’armamentari.
ROMOLO – Sempar mèi vigan in dal purtafoi, sa capita l’ucasiun.
RITA – A se, fam vedar subit al tu di purtafoi!
ROMOLO – Al mio, ma parchè?
RITA – Parchè da se. (Gli si avvicina e gli sfila il portafoglio dai pantaloni).
ROMOLO – Va che fat, cusa credat ch’agh sia dentar da chi le, ma secon te.
RITA – Ades a vardi me. (Rita rovista nel portafoglio) No, am par mia ca gh’han sia . . . Vè! ch’ièla chesta che?! Cusa fèt cun la foto da cla pütela che in dal purtafoi?!
ROMOLO – Ma che foto? (La guarda)
RITA – Ades ta mal di chi l’è sinò su mia cusa at faghi! L’è gnanca bèla, chi’èla?
ROMOLO – Va che questa at sé te quand at gh’evi vint’an.
RITA – Ma, ma che purtafoi vec ch’at gh’è . . .
ROMOLO – No, l’è te ch’at sé vècia, al purtafoi lu tolt al mes pasà.
RITA – Vè! Sta mia tant fa al furb, e cuntamla giösta in sa chi bagai che. (Restituendogli il portafoglio).
ROMOLO – Ma l’è cuma tu det, cusa vöt pensà.
RITA – Va ca su mia n’oca vè! (Suona il campanello d’ingresso. Romolo va ad aprire a Cesarino, che entra salutando. Cesarino abbondantemente vestito perché ha sempre freddo, infatti di soprannome viene chiamato “Ušlin dal fred”).
Scena 4
Rita – Romolo – Cesarino
CESARINO – Ciao, sontia gni in an mument sbaglià?
ROMOLO – Pusè sbaglià dad se al pudeva mia èsagh.
RITA – No, at sé gni propria in an mument giöst.
CESARINO – Pian ch’am senta, ca gh’hu an fred stasera. Ah ma me am pagni.
ROMOLO – Pagnat, pagnat, urmai at cunusom, it ciama “ušlin dal fred” mia par gninte.
RITA – Scultum me ades Cesarino, te tasi né Romolo.
CESARINO – Cusa vöt savì?
RITA – Chi profilattici che, Romolo i’al tolt par te? (Romolo visibilmente preoccupato)
CESARINO – Cus’ei?
RITA – Profilattici. (Cesarino guarda Romolo per cercare di capire di cosa si tratta)
ROMOLO – Talsè Cesarino . . .
RITA – Tasi te!
CESARINO – E’la roba da magnà?
RITA – No, da indossare.
CESARINO – D’indossare? Atseta piculin induva vöt ca mal meta cal bagai le, in sal pistulin. (Ride incosciamente)
RITA – Brau, propria le!
CESARINO – Ma le?
RITA – (Rivolta a Romolo) Vedat, al sa gnanca cusa iè.
ROMOLO – Al gh’ha d’imparà no. Dentar a gh’è anca i’ustrusiun . . . at vedrè . . .
( Cesarino Interrompe Romolo).
CESARINO – Ma cosa? Va che me mal meti mia cal le, a gh’hu mia fred me le.
RITA – Senti cusa al dis, te Romolo th’am se dre cuntà na bala. (Entra precipitosamente Rosa)
Scena 5
Romolo – Rita – Cesarino – Rosa
ROSA – A sevi ša a metà strada, u duvì turnà indre,bisogna ch’abia pers la scatula . . . (La vede in mano a Rita) Ben te cuša fet cun la mè roba in man. (Gliela prende di mano)
RITA – La sarà mia roba tua cla le?
ROSA – Certu, parchè?
RITA – Ma dmandi cusa i pöl servat a te.
ROSA – Mia certu a fa di balunsin cara. (Esce, con tutti che rimangono in silenzio con evidente imbarazzo soprattutto di Romolo)
CESARINO – Che bèla dona Romolo cl’è ancor tu madar.
RITA – Ma parchè th’at lat spušat mia, ca th’am la porti föra di pe! Varda Romolo se tu madar la gh’ha da purtas adre cla roba le, a la su età! Ma èla dventada mata?!
ROMOLO – Al su, cusa vöt cagh faga, me a vulevi gnanca dital.
RITA – Valà, tu madar a gh’è partì al servèl! (Esce con Romolo che rimane molto abbacchiato)
CESARINO – Ades Romolo sa gh’è partì al servèl a tu madar, bisogna ch’at vaga a sercal. (Ride)
ROMOLO – Lasa le Vè! Agh nu mia voia da schersà.
CESARINO – Però ad pudresi alsà al riscaldament, che in cla ca che a gh’è an bèl fred.
ROMOLO – Va che al riscaldament agh né dobi cal leva parchè a l’è gnanca impes, soma a setembar. Ma parchè th’at catat mia na dunina chisà cla ta scalda an po!
CESARINO – A pruposit, sèt Romolo ca vedi sempar na bèla dona ca pasa in paes, me lu mai vesta prema, sempar da parlè, bisognares cat ghesi da iutam, magari a scrivagh na lettra.
ROMOLO – Eh se,ma induva stala?
CESARINO – No su mia induva la sta.
ROMOLO – Alura cuma fet a scrivagh na lettra cat sé mia induva la sta, at sé mia l’indiris.
CESARINO – Ah l’è vera. (Ci pensa) E se me agh mandi na lettra par fam di induva la sta?
ROMOLO - Ma n’atra püsè fresca. Cuma fa a vegnat in ment dli robi acse, lasa le valà ca su ša nervus par me cunt. Te ad vuresi mandagh na lettra par fat di al su indires, ma sa tsè mia l’indiris, cuma fa a rivagh la lettra?
CESARINO – Via posta.
ROMOLO – Ma cusa gh’ha scrivat in sla lettra?!
CESARINO – Eh, gh’ha scrivi: “Ciao sono Cesarino, per piacere mi mandi il tuo indirizzo così ti scrivo”.
ROMOLO – Ma il recapito! Qual’èl al recapito?
CESARINO – Vè Romolo, sta mia fam a dli dmandi dificili ca th’am mandi in confusiun.
Scena 6
Rita – Romolo – Cesarino
(Rientra Rita con una scopa in mano)
RITA – Cesarino su smengà da dital, ma speri ca th’at sia pulì li scarpi prema da vegnar in ca?
CESARINO – Certu, varda cuma iè löstri, pena dat na bèla patinada.
RITA – Mia ad survia, sota li scarpi, sa th’at sé frigà li scarpi sota! (Si avvicina per vedere come sono messe le scarpe) Fam vedar che.
CESARINO – Oh, ades.
RITA – Varda che at gh’è ancora dla tèra tacada, va föra subit a pulit!
CESARINO – Ades?
RITA – E quand sinò, dai! (Quasi spingendolo fuori)
CESARINO – Va ca su la strada.
RITA – Dai pulesat ben, e ricordat la prosima volta, mia ca gabia sempar da dital. (Rita si mette a scopare) Quand a pensi a tu madar Romolo, gh’hu vargogna me par le.
ROMOLO – Figurat me. Comunque sta tranquila quand mai a vöt ca ia drova chi bagai le, forsi la vurà vighi par sentas šuvna.
RITA – (Raccogliendo con paletta lo sporco) Se, ma iè robi gnanca da di, pensa si gh’es da vegnal a savì in paes. Is redares adre töti. Che suocera de, sé mai fnì da cunosla. (Esce)
ROMOLO – Propria, parlom mia pö da quand la fat la sbandada. (Rientra Cesarino a piedi scalzi e con le scarpe in mano)
Scena 7
Romolo – Cesarino
CESARINO – Le, atse su sicur che par tèra a spurchi mia.
ROMOLO – In pe par tèra?
CESARINO – Par forsa, patesi an bèl fred, ma almen tu muier la gh’ha pö gnit da dim.
ROMOLO – L’è maniaca dla pulisia. (Cesarino mette le scarpe sulla tavola) Cusa fèt?
(Gli prende le scarpe e le butta per terra) Metat li scarpi in sla tavula.
CESARINO – Par mia spurcà par tera.
ROMOLO – Ma atseta ta spurchi la tavula, sl’at vedeva mè muier at ciapavi a d’iatri paroli.
CESARINO – Che gata de, che in ca tua pian pianin as pöl pö vegnar, a vagh atse u bèla risolt al prublema.
ROMOLO – Brau, va a lèt e dormi ch’at fa ben.
CESARINO – At fè sensa dimal. Me a gh’hu ancor sö an bèl piumone, a stagh da Diu.
ROMOLO – Mèi par te vè.
CESARINO – Ciao alura, e ricordat c’at gh’è da iutam a scrivar la lettra a quela ca tu det.
ROMOLO – Se, se, la scrivom sta mia preocupat. Ciao. (Appena esce Cesarino, Romolo inizia ad imprecare) Valà stöpid, d’an stöpid, pusibul ca gabia a d’iamich atse. L’è dur che n’atar pari thal cati mia. A speri ch’as cata na dona, parchè sal resta scapol, a gh’hu d’ingumamal che töti i de. Ades però vagh a lèt anca me, parchè incö me madar la mandà ko. (Esce e spegne la luce della stanza. Poco dopo silenziosamente accendendo la luce entra Rosa, Tersilia e i due amici Alfio e Felice. Si accertano che non ci sia nessuno)
Scena 8
Rosa – Tersilia – Alfio – Felice
ROSA – (Parlando a voce bassa) Dai gni dentar, gni dentar.
ALFIO – Permes. (A voce alta)
ROSA – Pian, parlè pian ca gh’hu la gent a let.
TERSILIA – Sentèv šo, e fè pian.
FELICE – Me pensavi Rosa ca ta stesi da par te.
ROSA – No, su cun mè fiöl e mè nora.
ALFIO – (Sedendosi) Me sares sta ancora in balera a fa an qual baltin.
TERSILIA – Se, ma che almen a püdom sta an po in pace e parlà cun calma.
ROSA – Ades a vagh a tö quèl da bevar, al bevì quel no?
ALFIO – Se, se.
FELICE – Nuatar s’tirom mia indre.
TERSILIA – Vegni anca me. (Le due donne escono dalla porta interna e i due amici rimangono soli seduti nella stanza)
ALFIO – Vè Felice, ma second te cli do le che intensiun a gh’ali?
FELICE – Ah, cuiombris, a savil. Intant ades a bevon a gratis.
ALFIO – No, perché la Rosa quand a balom, la sagueta pugias.
FELICE – Ben at dispiašarà mia.
ALFIO – No, però talsè . . . gh’hu mia pö vint an.
FELICE – Oh, scultum me . . . (gli si avvicina dicendogli qualcosa a bassa voce)
ALFIO – Cosa? U mia capì, ma parla püsè fort.
FELICE – Me Alfio, nel punton strategico, am meti na manèla da furmentun.
ALFIO – Ma no!
FELICE – Ma se!
ALFIO – Ma le th’at meti na manèla ad furmentun!?
FELICE – Eh caru, a mali estremi estremi rimedi. Me am pias mia fa dli bröti figuri.
ALFIO – Che furb de ca tsè, ma ta ml’è mai det.
FELICE – Tlu det ades no.
ALFIO – Th’agh l’avrè mia ados anca ades?
FELICE – Certu, vöt vedla?
ALFIO – No, no, me preferesi quel che la natura l’am da.
FELICE – Quel che la natura l’at da, e cusa at dala?
ALFIO – Insoma, quel ca la natura . . . at gh’è mia na manèla anca par me?
FELICE – Oh, sat vö at dagh quela ca gh’hu da scorta in machina. Töti ciavadi in dal camp da Balsanèl. Però ades ch’agh pensi le föra, sota al portagh a gh’è na bèla manèla tacada via.
ALFIO – L’è vera lu vesta anca me.
FELICE – Andom a töla alura, ve via. (Alzandosi)
ALFIO – Va ben. (Escono e subito dopo entrano Rosa e Tersilia con bicchieri e una bottiglia di vino).
Scena 9
Tersilia – Rosa a seguire Alfio e Felice
ROSA – Ben induvà èi andà?
TERSILIA – I sarà mia scapà, ades ca gh’è da bevar.
ROSA – A pensi propria mia.
TERSILIA – (Avvicinandosi alla finestra) Pian ca vardi sa iè le föra al portagh. Vai le induva iè.
ROSA – Ma digh da vegnar dentar.
TERSILIA – A ma iè dre rivà. (Alfio e felice rientrano) Induva siv andà?
FELICE – Am sevi smengà i fanai dla machina impes.
ROSA – A si andà in du, cume i carabinier.
ALFIO – (Gonfiandosi il petto baldanzoso) Sculta Rosa. . .
ROSA – Cusa gh’èt? (Sorpresa dall’atteggiamento di Alfio).
ALFIO – A vöt fa an baltin cun me?
ROSA – Ben, ma te at sé andà a smursà i fanai, ma t’atsè impisà quèl d’atar. Va se ades a pudom balà, ca gh’hu la gent a lèt.
ALFIO – (Sempre baldanzoso e proteso in avanti) Varda Rosa, th’al ripeti ancor, e th’al dighi par al tu ben, par al tu benessere fisico e psicologico, fèt an baltin cun me?
ROSA – E se cla gnamò bevì. (In questo momento entra dalla porta interna Romolo indossando un pigiama)
Scena 10
Alfio – Felice – Rosa – Tersilia – Romolo
ROMOLO – Vè, fal cun me an baltin. (Tutti rimangono sorpresi dell’arrivo di Romolo)
ALFIO – Al th’al cunsigli mia.
ROMOLO – Vardè che chesta l’è mia na balera.
ROSA – Som sul gni a bevar quel.
TERSILIA – E oma invità chi du nostar amich che.
ROMOLO – I sarà mia i tedesch né?
ROSA – Ma quai tedesch.
ROMOLO – Quei dal lag da Garda, Alšaimer e Parkinson.
ROSA – Che stöpid ch’at sé.
ROMOLO – Comunque a mi dismisià, e la not mama par piaser at porti mia dla gent in ca.
TERSILIA – Ben ma föm gnint da mal.
ALFIO – Apunto.
ROSA – Va cl’è anca ca mia.
FELICE – Apunto.
ROMOLO – Vè cuma th’at ciamat te?
FELICE – Mè su Felice.
ROMOLO – Me inveci su mia felice e ades a tulì sö li vostri patini e ognun a ca sua.
ROSA – Che vilan c’at sé Romolo.
ALFIO – Vè ma gh’oma dre dli patini? (Rivolto a Felice).
FELICE – Agh iom se, ma tasi, sta mia di gnint.
ALFIO – L’è vera . . . alura nuatar andom, che ucasiun ca tè pers Rosa.
ROSA – Parchè?
ALFIO – Capirai, capirai. Andom, buonanotte.
ROMOLO – Buona notte, e ciamev furtunà cè mia gni šo me muier.
TERSILIA – A vegni anca me cun vuatar, ciao Rosa
ROSA – Av cumpagni, varda sa pos mia sta in ca cun i mè amich) (I due amici seguiti da Rosa e Tersilia esconosotto lo sguardo soddisfatto di Romolo).
ROMOLO – Le, senti cuma sa sta ben ades, ch’as sapia chi cumanda in cla ca che. E questa la riturna in cantina. (Esce per la porta interna portandosi via la bottiglia di vino).
FINE PRIMO ATTO
***
SECONDO ATTO
Scena 1
Rita a seguire Romolo
(Rita sta scopando in casa, poi vede due chicchi di granoturco, li prende in mano e chiama subito il marito)
RITA – Cusag fai chesti che in ca? Romolo!
ROMOLO – Cusa gh’è? (Rispondendo da fuori)
RITA – Sculta che n’atim.
ROMOLO – A rivi. (Entra) Cusa gh’è sta gir?
RITA – Dim cusa agh fa du gran da furmentun che in ca?
ROMOLO – Ah, l’è na bèla dumanda, cuma vöt ca faga a savil.
RITA – Ma cum’èl rivà che in ca dal furmentun? Am piasares savì cusa ia cumbinà tu madar e cumpagnia stanot.
ROMOLO – Ià mia tant cumbinà, parchè me iu fat slugià.
RITA – Quel tè fat ben, purtà dla gent in ca la not, che dopu i ma spurca dapartöt. (Esce dalla porta interna con paletta e scopa).
ROMOLO – Ades che però an vegn in dla ment, pian ca vardi . . . (Esce dalla porta d’ingresso per rientrare arrabbiato) Vacca miseria! I ma mia ciavà la manèla ad furmentun ca gh’evi tacà via le föra! Ch’agh vegna n’acident, gh’ha scumeti chi’è stà chi du la. Ma dmandi cusa i san fa dna manèla ad furmentun. Ma varda cl’era al mè portafortuna tacà le föra sota al portach. Me madar l’am sent, apena la capita a tir. (Suona il campanello d’ingresso e Romolo va ad aprire a Cesarino)
Scena 2
Romolo – Cesarino
CESARINO – Ciao Romolo.
ROMOLO – Ciao Cesarino, va ca l’è mia la giurnada giösta.
CESARINO – Sa gh’es da spetà ca sia la giurnada giösta, a ca tua a vegni pö. Che fred ch’at gh’è in casa Romolo.
ROMOLO – E te vegnar dentar anca in pe partèra. Ma lasa le!
CESARINO – Vè Romolo, va ca su gni par dit na roba impurtante: A gh’è mia pö bisogna da scrivar la lettra ca tevi det. (Romolo si siede, Cesarino che era entrato con le scarpe in mano le mette sulla tavola, senza che Romolo se ne accorga).
ROMOLO – Alura cla dona la at l’è fermada e ta gh’è parlà.
CESARINO – No, u fat da mèi, nu catà n’atra.
ROMOLO – Oh meno male.
CESARINO – Sèt cusa u fat? I ma insegnà a druvà al compiuter e lu catada dentar le.
ROMOLO – Dentar in dal compiuter!? Al prublema sarà tiràla föra dad le.
CESARINO – Ah, ma la vegn föra, ansi gh’hu ša dat l’apuntamet.
ROMOLO – Püdevat mia pensagh prema?
CESARINO – Ma tasi, at gh’è rašun, varda a gnera tanti da scegliar, biondi, mori, rosi, e da töti i’età. Dopu a la fin am su decis par öna, che par me l’era la püsè bèla.
ROMOLO – Am piašares propria vedla cla dona le.
CESARINO – A ma vè, dman a tla vedi.
ROMOLO – Induva la vedi?
CESARINO – Ma che in ca tua.
ROMOLO – In ca mia?
CESARINO – Certu, gh’hu dat apuntament che in ca tua a dman a li dies.
ROMOLO – Parchè in ca mia?
CESARINO – Eh, at gh’è da scusam, ma talsè cuma l’è fata me madar, a püdevi mia fala vegnar in ca mia.
ROMOLO – Ma n’atra püsè fresca, sensa dim gninte! Propria in ca mia at gh’è da fala vegnar, na dona ca som gnanca chi le.
CESARINO – Prema tè det c’at vulevi cunosla, ades at da fastidi.
ROMOLO – Va cla gh’ha da dventà la tu murusa mia la mia.
CESARINO – Cusa faghi . . . urmai gh’hu ša dat apuntament che.
ROMOLO – Valà, valà, da induva vegnla cla dona le?
CESARINO – Ah ma al su mia d’induva la vegn, l’era dentar in dal compiuter.
ROMOLO – La starà mia dentar in dal compiuter, ma dai, at sé gnanca te quel cat fè.
CESARINO – A dman la cunosi, dopu a gh’ha dmandarò; però am racumandi, impesa al riscaldament.
ROMOLO – At sicur varda, a levi sö a li siè dmatina aposta par impisal.
CESARINO – At vedrè che bèla dona Romolo: mora cun i’och scur, di bèi cavèi, fata ben insoma.
ROMOLO – E da testa cum’èla?
CESARINO – Ma nurmale, ne grosa, ne picula.
ROMOLO – Me dighi dentar in dla testa.
CESARINO – Quel al su mia, bisognares fagh i ragi no?
ROMOLO – A te i gh’avres da fat i ragi, par vedar cusa at gh’è in dla tua dli testi. Va sa spöl catas la murusa dentar in dal compiuter, ma in che mond a soma dventà.
CESARINO – Ma se te at l’è catada dentar in dal manicomio.
ROMOLO – Sla fava l’infermiera le cusa püdevi fagh. E te cuma fèt a savil?
CESARINO – Parchè gh’hu fat an certu periudo anca me.
ROMOLO – Al sevi mia ca tevi fat l’infermier al manicomio.
CESARINO – No, me a sevi da cl’atra banda.
ROMOLO – Quala atra banda?
CESARINO – Dla banda da quei chi serava sö a ciav. (Ride)
ROMOLO – Ades a capesi tanti robi, e me ca stagh che a scultat.
CESARINO – Varda cl’è sta an periodo breve, na roba da poch. Ah ma iè sta brau, ades la testa la funsiuna benisim.
ROMOLO – Se, ma intant chi gh’era i püdeva anca giustat la temperadura.
CESARINO – Ah ma su sempar sta acse, da pütlet, d’inveran a favi di tri mes de e not taca la stua.
ROMOLO – At sarà custà an patrimoni in legna.
CESARINO – Ma qual, la stua l’era morta, però a stagh visin a sentevi men al fred.
ROMOLO – Su anca me ch’at gh’è vi ad bisogn da fa an po ad vilegiatura al manicomio.
(Entra Rita e vede le scarpe sulla tavola e subito va in escandescenza)
Scena 3
Romolo – Cesarino – Rita
RITA – Ahh!!! (I due si spaventano per l’urlo che fa Rita)
ROMOLO – Cus’è sucès?
RITA – Ma li scarpi in sla tavula?! Ades agh fagh fa me an bèl vul! (Le prende e le butta fuori dalla finestra)
CESARINO – Ma pian, cusa fèt?
RITA – Varda! Le föra a l’è al su post!
CESARINO – Va Rita ca iu mesi in sla tavula, par mia spurcà par tèra.
RITA – In sla tavula! E’l al post da metar li scarpi?!
CESARINO – Va ca su gni in ca in pe par tèra.
RITA – Ah, ma as sent c’at sé in pe par tèra. E te Romolo èt mia vest cla mes li scarpi in sla tavula.
ROMOLO – No u mia vest, sinò a gl’avres det.
RITA – Ma dmandi cusa a stè che in ca a fa. Chisà che robi impurtanti ca ghi da div.
CESARINO – Impurtantissimi, e varda che dmatina Rita la casa l’è impegnada né.
RITA – Cuš’èl!?
ROMOLO – No, al vuleva sul di che dmatina a pöl das ch’as vegna a catà.
RITA – Basta ch’at vegna cun li scarpi pulidi e i pe lavà! (Esce)
CESARINO – Ben ma che robi de, ades l’am dis ca ma spösa anca i pe, prova sentar Romolo, me am par mia ca ma spösa i pe. (Allungandogli un piede per farglielo annusare).
ROMOLO – Ma cusa fèt! Second te me ades a stagh le a nasat i pè! Faghi nasà a quela ca vegn a dman.
CESARINO – Oh, a gh’hu na smania ca su mia.
ROMOLO – A dman chisà cusa suced.
CESARINO – Vè ma quand la vegn cusa gontia da fa?
ROMOLO – Fagh nasà i pe.
CESARINO – No dai, dim cuma gh’hu da cumpurtam, talsè che me su šerb in cli robi che.
ROMOLO – A ma at sé šerb di mondi. Sculta Cesarino, n’om al gh’ha da savì cuma cumpurtas, va ben. Lasa fa al tu istinto.
CESARINO – Ah . . . agh salti ados?
ROMOLO – Ma dai, prema cunosla sta dona, dopu sperom ca suceda an miracul. (Entra Rosa)
Scena 4
Romolo – Cesarino – Rosa
CESARINO – Ciao Rosa.
ROSA – Ciao Cesarino.
ROMOLO – Vè mama . . .
ROSA – Vè mama gnint, va ca su mo rabida par ier sera. As pöl mia esar malducà atse, e mandà via i mè amich.
ROMOLO – Insoma a vegnar in ca da not a fa dal casin intant che ch’iatar iè a lèt.
RITA – Chisà che casin. Varda quasi quasi a vagh a sta da par me. Te cusa fèt in pe par tèra? (Rivolta a Cesarino).
CESARINO – Par mia spurcà al paviment.
RITA – E li scarpi?
CESARINO – Li scarpi a la ià bütadi la Rita föra da la fnestra, ansi ades a vaghi a töli. Ciao, ami racumandi par a dman né Romolo?
ROMOLO – Oh, a vedi l’ura. (Cesarino esce)
CESARINO – Cusa gh’hal da fa dman?
ROMOLO – Dman? Dman a gh’è da redar u da sigà.
ROSA – Lasa le, e varda da esar püsè educà la prosima volta cun i mè amich. (Esce dopo aver riposto un metro da sarta in un cassetto).
ROMOLO – La prosima volta? Speri ch’agh sia mia na prosima volta. (Rientra Cesarino con le scarpe in mano).
Scena 5
Romolo – Cesarino
CESARINO – Vè Romolo.
ROMOLO – Cusa gh’èt ades?
CESARINO – Tu muier, induvina Romolo, induvina induva la ma bütà li scarpi?
ROMOLO – Le föra ad la fnestra la ià bütadi.
CESARINO – Se, ma giöst in snà merda d’an cagn, varda che incaramlada. (Mostrando le scarpe)
ROMOLO – Ma anca quela ades! Varda d’andà föra cun cli scarpi le e sta mia purtà dentar a dl’udur.
CESARINO – No, ades l’am ià spurcadi, ades l’am ia pules.
ROMOLO – At sé sicur che mè muier a tià pules.
CESARINO – (Si accorge di aver messo anche i piedi sui bisogni del cane) Ma varda che, gh’hu anca pistà sö.
ROMOLO – Ma èt smerdà anca al paviment!? Ma vardè che robi! Mè muier l’è la volta cl’at dventa mata.
CESARINO – Atse la turna al manicomio, però sta gir, la va anca le da cl’atra banda. (Ride, con le scarpe in mano sporche)
ROMOLO – Redi, ca gh’è da redar! Varda cuša tè fat! (Mentre dice questo si volta con le mani al cielo disperato, nel frattempo Cesarino posa le scarpe sulla tavola e sta per togliersi le calze) Ades cusa fèt?
CESARINO – Am cavi i calset, sinò at fagh la strasada in ca.
ROMOLO – Va via Cesarino, va via! (Entra Rita)
Scena 6
Romolo – Cesarino – Rita
RITA – Cusa gh’è ades? Varda ancora li scarpi in sla tavula! (Prende le scarpe sulla tavola e le getta ancora fuori dalla finestra) Chesti li vula föra ancora!
CESARINO – No sta mia!
ROMOLO – Fermat!
RITA – Al capesat se u no da mia metar li scarpi in slaa tavula! Va che sa th’al capesi mia cun li buni, th’al fagh capì cun li cativi: a vagh a tö la mansarina. Ma che udur cas sent. (Poi si guarda le mani) Ma che schif, cus’èl cal mester che?
CESARINO – A vulevi dital.
ROMOLO – A vulevi dital anca me.
RITA – Ma andè töt du da via al cul! Varda che robi!
CESARINO – Prema, ta mè bütà li scarpi giöst in snà merda da cagn.
RITA – Ma no! Romolo . . .
ROMOLO – U mia fat in temp a dital.
RITA – Te at fè mai in temp, mai na volta. Varda, agh né anca in sla tavula, par tèra, na casa piena ad merda!!! (Cesarino con le calze in mano senza dire nulla esce) Va via vè! Cesarino va via sinò at faghi dal mal!
ROMOLO – L’è ša andà via.
RITA – Meno male, sinò su mia cusa agh favi! Te sta le vè, sta le a vardà. (Esce)
ROMOLO – Me am movi mia. Dai speroma che almen las porta furtuna. (Entra Rosa)
Scena 7
Romolo – Rosa a seguire Rita
ROSA – Cus’è sucès? A gh’è tu muier cLa sbraia cume na mata.
ROMOLO – Sta ferma, sta mia movat, che la casa lè spurca che püsè as pöl mia.
ROSA – Cherasa! Spurca, che la Rita la la tegn pulida e löcida ch’at pö speciat dentar. Varda at po pasà an di in sla tavula e metatal in boca. (Detto e fatto)
ROMOLO – No!! (Fa questo gesto, ma appena mette il dito in bocca la sua espressione cambia).
ROSA – Ma cušèl!? Cusa gh’era le sö? Cla roba che marun?
ROMOLO – L’è mia ciculata.
ROSA – (Si annusa il dito) Ma chesta l’è merda!!! Ma Diu! (Scappa via, tenendosi una mano sulla bocca. Uscendo incrocia Rita che con secchio attrezzi vari, guanti, entra per pulire)
RITA – Che bröta facia cat gh’è? (Rosa non risponde e mugugnando e sputando con la mano davanti alla bocca esce) Tu madar ala pers la parola?
ROMOLO – La gh’ha la boca impegnada.
RITA – Varda, varda che mester ca gh’è che. Incö Romolo soma andà oltre al pès ca pudeva sucedar. Sta ferum le, sta mia movat. (Ed inizia a pulire)
ROMOLO – Am movi mia me.
RITA – Par culpa da cal semu la, vardà cusa am toca pulì, ca gh’hu na casa bèla e sempar pulida. (Nel frattempo senza farsi vedere Romolo esce). Va che cusa an na purtà dentar. Gh’èt mia mesu da fagh cambià strada a Cesarino. Me al suporti pö! E’t pers la parola anca te? (Si volta e vede che Romolo non c’è) Lè andà via, sensa di gnint la taià la corda. Che pasiensa, ca gh’hu da purtà (Continua e finisce di pulire. Mentre si appresta ad uscire suona il campanello d’igresso) L’è ades la va mèi. Oh chi vegn ades, pena pulì, gh’è bèla an qualdun ca vegn a spurcà. (Apre a Felice e Alfio)
Scena 8
Rita – Alfio – Felice
RITA – Buongiorno.
ALFIO – FELICE – Buongiorno. (Si guardano con Alfio e Felice sulla porta)
RITA – Buongiorno.
ALFIO – FELICE – (Si guardano tra loro) Buongiorno, buongiorno.
RITA – Eh buongiorno, s’andoma avanti atse da che an po gh’hom da dis buonasera. Cusa vulì?
ALFIO – Soma gni par la Rosa.
RITA – Cusa vulì da mè suocera?
FELICE – Som di su amich.
RITA – Sarì mia chi du che gni stanot?
FELICE – Se propria nuatar.
RITA – Ma brau, che du soci de, vegnar la not in cla manera le.
ALFIO – Ma la Rosa la sa invità, alura soma gni. Ades a püdoma vegnar dentar?
RITA – Se, però gh’i da cavav li scarpi, parchè u pena fni da pulì.
ALFIO – Va ben. (I due si tolgono le scarpe ed entrano).
RITA – Ades spetè che ca vaghi a ciamala.
ALFIO – Va ben grasie. (Rita esce e i due rimangono soli)
FELICE – Che bröt udur cas sent, am sa ca iè tu pe?
ALFIO – Che l’è mia questiun da pe, che l’è questiun da cul.
FELICE – A gh’hu idea ch’at gabia rašun.
ALFIO – Vè Felice, a gh’hu la manèla dal furmentun, cla sta mia ferma, l’am casca ad töti li bandi.
FELICE – Ben, cusa lèt tolta sö da fa, gh’hom mia d’andà a balà. Pu bisogna ligala, par forsa cl’at casca.
ALFIO – Ades cusa fagh però?
FELICE – Metat na man in bisaca e tegnla ferma.
ALFIO – At gh’è rašun, gh’hu anca fat an bus in dla bisaca. (Entra Rosa con due borse in mano)
Scena 9
Felice – Alfio – Rosa
ROSA – Ciao, scusè su prunta. (Alfio e Felice la salutano) Tö Alfio, intant ciapa cla bursa che. (Alfio con una mano prende la borsa, con l’altra mano in tasca sostiene la pannocchia di granoturco) Va ch’at pö druvà anca cl’atra dli man, u a gh’lèt cušida dentar in dla bisaca?
ALFIO – (Non sa cosa dire) No l’è che . . .
FELICE – A l’è cla fat na paresi. (Prendendo lui l’altra borsa).
ROSA – Na paresi?
ALFIO – Eh se. . .
ROSA – Ben, ma quand?
FELICE – Stamatina né Alfio, digal.
ALFIO – Eh, l’è vera, am su dismisà acse.
ROSA – Cun la man in bisaca?
ALFIO – No, ma al bras al rispundeva pö.
ROSA – Am dispias, sèt andà al pronto socorso?
ALFIO – Ach su andà se.
FELICE – I gh’ha det cl’è na roba pasegera e i la mandà a casa.
ROSA – Me, u mai sentì an mester dal genar.
FELICE – Ia det cl’è an casu raru: paresi pasegera
ROSA – (Avvicinandosi ad Alfio) Ma valà, vuatar a schersè, dai tira föra cla man le! (Così dicendo, prende il braccio di Alfio e glielo tira in modo che la mano esce dalla tasca. Alfio che tiene in mano la pannocchia di granoturco esce anche quella).
ROSA – Ahhh!!! Che squai, par n’atim u pensà ch’at gh’esi in man quèl d’atar!
ALFIO – Ehh . . .
ROSA – Ma cusa fèt cun na manèla ad furmentun in bisaca?
ALFIO – L’è al magnà par li mè galini.
ROSA – Dim induva a ta gh’iè li galini, ca ta stè al ters pian d’an cundumini.
ALFIO – A gn’ù tre in camara da lèt.
FELICE – L’è vera iu vesti anca me.
ROSA – Al dišì cuma sa fos na roba nurmale, ma valà du stöpid andom che la Tersilia la sa speta. (Quasi spingendoli fuori)
ALFIO – Va cl’è vera.
ROSA – Ma la sa le par piašer.
ALFIO – Però Rosa, scusa sa th’al dighi, ma incö a ta spösa an po al fià.
ROSA – Al ta spusares anca a te, sa th’es capità quel ca mè capità prema a me. Dai föra. (Escono con Rosa che continua a brontolare). . . . paresi pasegera. . .
FINE SECONDO ATTO
***
TERZO ATTO
Scena 1
Rosa – Tersilia
(Rosa e Tersilia hanno nuovi abiti, e si guardano a vicenda per vedere come stanno)
TERSILIA – Che bèl, cusa dit?
ROSA - A ta stè veramente ben. Al mio inveci at piašal?
TERSILIA – Certu, parchè? Sèt mia cunvinta cal ta staga ben.
ROSA – Sl’è par quel bisogna cam cunvinsa cun quel cu spes.
TERSILIA – D’altronde par vigh quèl da bèl, bisogna anca spendar.
ROSA – Ma . . .
TERSILIA – Cusa gh’èt?
ROSA – Prova andà püsè in la, par vedar cuma stagh.
TERSILIA – Che manii, püsè in la, cusa vöt ca cambia. (Si allontana e la guarda)
ROSA – Ahh?
TERSILIA – Varda da luntan cal vestì le al t’ingrasa.
ROSA – Cusa dit?! Ma dai. Va ca gh’al porti indre.
TERSILIA – Ben ma te Alfio, ta gh’ha stè davsin, atseta at ved mia grosa.
ROSA – Quand a baloma som davsin.
TERSILIA – Anca me su dasvin, quand a balom, ecome!
ROSA – A vedi me cuma ta gh’ha stè tacada, ch’at pari na calamita.
TERSILIA – Eh cara, a gh’hè al mutivo.
ROSA – C’at pias a balà.
TERSILIA – No l’è quèl d’atar.(Si avvicina a Rosa e glielo dice in un orecchio)
ROSA – Ma n’atra püsè fresca!
TERSILIA – Sved che me a su ancora buna da fa sunà la sveglia.
ROSA – Oh, ades, ma sèt sicura da quel ch’at di, parchè te at pias a slargà li robi, a t’ià giri e a t’ià pirli, at vè dna banda u da cl’altra cuma at fa comud.
TERSILIA – Ben cusa dit? Me am pias mia tant andà dna banda u da cl’atra, ansi sl’è par quel a stagh sempar a dla banda dal furmentun.
ROSA – Se dla banda dal furmentun . . . (Dopo aver detto questa frase, gli viene in mente quello che aveva visto ad Alfio quando gli aveva tirato fuori la mano dalla tasca) . . . dla banda dal furmentun . . . hmm . . .
TERSILIA – Cusa sèt dre a pensà?
ROSA – Ma gnint, mè gni in ment na roba. Ma la sares trop grosa, sla fös vera, ades andom al mercà dai cl’è ša tardi, magari th’al dirò.
TERSILIA – Andom, andom pöri, tant du pas e soma bèla in sal mercà.
ROSA – Dai prema ca riva mè nora, che dopu, l’am fa cumprà da töt, ca magh völ su mia quanti bursi.
TERSILIA – Via alura . (Le due donne escono, poco dopo entra Rita con la lista della spesa in mano).
Scena 2
Rita a seguire Romolo
RITA – E’cu, l’è ša andada via. Ma è mai pusibul, ghevi suquanti robi da fagh tö, no le l’è ša andada. Atseta ades am toca andagh me, cun töti quel ca gh’hu da fa. (Entra Romolo) Tu madar cume al solit l’è ša andada,a gl’evi det anca ier sera, ma la ma sculta mai. Ades bisogna ch’agh vaga anca me.
ROMOLO – Ma se dai cat fè an girin, a gh’èt mia bisogn anca te d’andà föra.
RITA – Oh, at solit th’am di sö quand a vagh al mercà, stamatina inveci th’am di d’andagh.
ROMOLO – Se se, e fa anca an bèl gir lung.
RITA – E parchè? Cusa gh’èt da fa? Va che la casa la resta pulida, parchè sinò a tla fagh pulì a te cuma la smana pasada.
ROMOLO – Parchè gh’avres da spurcala?
RITA – Sta atenti, me tu avisà. (Detto questo Rita esce e Romolo controlla dalla finestra che sia uscita).
ROMOLO – Meno male cl’è andada, acse quand a riva Cesarino cun cla dona la, in ca gh’è nisun. Che po u gnamò capì cuma l’è sta dona, su propria curius da vedla. Va se Cesarino al gh’ha d’andà a sercà na dona dentar in dal compiuter. Chisà cuma la sarà, magari par fala andà gh’è da metagh na presa in dal cul. (Ride) Certu cl’era mèi cas cates in natra banda mia che in ca mia. Cesarino al ta tolta cume seconda residensa. (Suona il campanello d’ingresso, Romolo va ad aprire all’amico Cesarino, che è vestito bene e come al solito abbondantemente).
Scena 3
Romolo - Cesarino
ROMOLO – Oh, Cesarino.
CESARINO – Ciao.
ROMOLO – Vacca, cuma at sé tirà, che elegansa. Certu ch’at püdevi vestat püsè alšer.
CESARINO – A l’è da stamatina a li sèt ch’am provi di vestì. A gh’hu an po fred.
ROMOLO – Ma dai at sé propria fat a la sversa.
CESARINO – Alura, adesa am senti šo n’atim, ansi no, stagh in pe. U èl mèi c’am senta?
ROMOLO – Ah ma fa pör quel ca thagh né voia. Ades da che an po a riva la tu bèla, quela ca tè catà dentar in dal compiuter.
CESARINO – Sta mia ricurdamal.
ROMOLO – Va ca ta gh’è dat te l’apuntament in ca mia.
CESARINO – Al su ben, ades am senti. (Si siede)
ROMOLO – E sentat.
CESARINO – No agh la cavi mia sta sentà. (Si alza)
ROMOLO – Th’am pari na mariuneta, ma sta calmu.
CESARINO – Vè, sèt ca sudi. (Si toglie la giacca).
ROMOLO – Oh, tu mai vest sudà.
CESARINO – A l’è la prema volta ca suced in dla mè vita, a sudi, a sudi fred.
ROMOLO – Ah ècu, at sudi, ma al fred al gh’è sempar in mèš.
CESARINO – Pu gh’hu da dit, ca senti . . . che dre scapam quel.
ROMOLO – L’emusiun caro, l’at ciapa anca la pansa. Va in bagn prema ca th’at la faga mia ados, parchè stasmana par via da merda som ša a post.
CESARINO – At gh’è rašun, l’è mèi, ca vaga in bagn. (Corre in bagno, prima si rimette la giacca)
ROMOLO – Mesciat né, se metat la giaca chisà c’at ciapa an culp da fred. (Esce dalla porta interna e Romolo rimane solo.) Al gh’ha d’andà in bagn e as met la giaca. A vures mia ades che intant cl’è in bagn a rivà cla dona la, che me su gnanca cusa digh. (Subito dopo suona il campanello d’ingresso Va ad aprire a Roberta) Tlu det me. At vedrè cl’è propria ca la.
Scena 4
Romolo - Roberta
ROBERTA – Ciaooo!!! (Romolo non fa in tempo ad aprire la porta che Roberta entra e con entusiamsmo abbraccia e bacia sulle guancie Romolo, che rimane molto imbarazzato, cercando di far capire che non è la persona che doveva incontrare).
ROMOLO – Ma veramente . . .
ROBERTA – Che piacere, finalmente ci conosciamo in carne ed ossa. Non vedevo l’ora di vederti di persona.
ROMOLO – Se, ma varda che me su mia . . .
ROBERTA – (Interrompendolo) No, non dirmi nulla, lascia parlare me, vieni qui sul divano che ci conosciamo meglio.
ROMOLO – Sul divano? (Lo prende per mano e si vanno accomodare sul divano). Varda chè c’è un equivoco.
ROBERTA – Guarda che non c’è nessun equivico, stai tranquillo e rilassati.
ROMOLO – Ma bisogna ch’at diga na roba.
ROBERTA – Siediti, siediti, così mi racconti tutto. (Si siedono vicini, con Roberta che cerca di stargli vicino il più possibile).
ROBERTA – Sai non ho fatto fatica a trovarti, con le indicazioni che mi hai dato, la prima casa rossa in via Garibaldi. Ed eccomi qua. Immagino sia tua la casa?
ROMOLO – Certu cl’è mia.
ROBERTA – Bellissimo. (Avvicinandosi di più con Romolo che cerca di ritrarsi) Questa caro diventerà il nostro nido d’amore . . .
ROMOLO – Ma no, varda che . . .
ROBERTA – Perché hai forse altre case?
ROMOLO – Ma . . . a gh’hu anca an pèr d’apartament, sl’è par quel.
ROBERTA – Meraviglioso. Pensa quando stavo venendo qui, mi sono ricordata di quello che mi diceva sempre mia madre: “Se devi andare insieme ad un uomo, devi amarlo veramente”. Vedi, io sento già di amarti. (Avvicinandosi ancora di più).
ROMOLO – Ma speta, me su n’atar, su mia . . .
ROBERTA – Certo, potresti essere un altro, ma quando ho visto per la prima volta la tua foto, dentro il compiuter, ho iniziato subito ad amarti.
ROMOLO – La mè foto?
ROBERTA – Certo, l’ho anche stampata e la porto sempre con me. Guarda. (Estrae la foto dalla borsetta e gliela fa vedere).
ROMOLO – Ma, ma cal le su me dabun! Cuma fèt a vigh la mè futugrafia?
ROBERTA – Me l’hai mandata te.
ROMOLO – No, ma no, me tu mandà gninte, varda da che an po, fra poco arriva il vero Cesarino. Adesso non c’è, ma dopo ci sarà.
ROBERTA – Come sei enigmatico, a mè mi sono sempre piaciute persone come te. (Cerca sempre di avvicinarsi)
ROMOLO – Che gata de. Che a va a fnì che a forsa d’andà a dre, dventom murus dabun.
ROBERTA – Io non vedo l’ora di unire le nostre vite, di aspettarti a casa ogni sera, e condividere la cena che preparerai. Sai quante delusioni ho avuto, quante parole ho sprecato, adesso finalmente con te posso iniziare una nuova vita. E adesso possiamo anche darci il primo bacio. (Cerca di baciarlo)
ROMOLO – (Alzandosi dal divano) No, alura tè mia capì!
ROBERTA – (Alzandosi anche lei) Lo so, mi hai detto quanto hai sofferto, per il fatto di non avere avuto nessuno esperienza. Ti capisco, ora hai paura di affrontare questa storia. Non avere paura, abbandonati. (Gli prende una mano, e la bacia. Poi l’abbraccia) Lasciati andare . . .
ROMOLO – Ma vardè Signur, induva èl andà cal la? (In questo momento entra la moglie con due borse della spesa in mano, che lascia cadere a terra facendo un urlo).
Scena 5
Romolo – Roberta – Rita
RITA – Ahhh!!! Romolo cusa fèt cun cala le!?
ROMOLO – Varda Rita ca l’è mia quel ch’at pensi.
RITA – Th’al dagh me ades!
ROBERTA – Ma chi è questa?
RITA – Th’al fagh vedar me chi so! (Prendendo la scopa che era appoggiata al muro)
ROMOLO – Varda Rita ca ta ta sbagli.
RITA – Ah ma sbagli! Brasà sö cun n’atra, che in ca nostra!!! Ma me av masi!! (Con la scopa alzata li rincorre nella stanza attorno alla tavola, urlando).
ROMOLO – Ma fermat!
ROBERTA – Cosa vuole da me?
ROMOLO – Fermat Rita ca ta spieghi.
RITA – A gh’è gnint da spiegà, gh’è sul da dav ad li pachi fin ca su stöfa! (Dalla porta interna entra tranquillamente Cesarino sorpreso per quello che sta vedendo si mette le mani sulla testa).
Scena 6
Romolo – Roberta – Rita – Cesarino
ROMOLO – (Vedendolo) Vardal che, ferum töti! (Tutti si fermano) Lu! L’è lu al culpevole.
RITA – Cusa centra Cesarino?
ROBERTA – Ma chi è?
ROMOLO – Perché te Roberta le lu ch’at gh’evi d’incuntrà, mia me.
ROBERTA – Lui?
RITA – Cum’èla sta storia insoma?
ROMOLO – L’è che Cesarino stamatina al gh’eva d’incuntrà cla dona che, sul cl’è gnida intant che lu l’era in bagn, e le la ma scambià par lu.
ROBERTA – Come?
CESARINO – L’è vera, sevi me quel c’at ghevi da incuntrà, su sta me a catat dentar in dal compiuter.
RITA – Cusa am si dre a cuntà?
ROBERTA – Allora perché ho la sua foto e non la tua?
CESARINO – Parchè u pensà da mandà la futugrafia da Romolo, me im dis sempar ca su mia bèl . . . (Molto dispiaciuto, quasi piange).
ROMOLO – Che robi, sensa dim gninte la mandà la mè futugrafia.
RITA – Scultà Romolo, ma pudevat mia digal prema, inveci cl’era le cl’at brasava sö.
ROMOLO – U sercà da digal ma . . .
RITA – Ma, ma cosa, te ta gh’è lasà fa atarchè. Dai ve via c’andom dad la. (Raccogliendo le borse) Si gh’ha da cunosas, che in ca nostra po, ma cus’èla dventada? Te ch’at di gnint e Cesarino al fa cuma sal fös a ca sua.
ROMOLO – Ma Roberta me . . .
RITA – Cuma mèt ciamà?!
ROMOLO – Ma Diu am su sbaglià!
RITA – Varda Romolo su mia cusa at faghi, e vuatar robi svelti e stè mia spurcà!
ROMOLO – Ciao né Roberta. . .
ROBERTA – Ciao.
RITA – Vè! Cusa salötat! (Escono e Cesarino con Roberta rimangono soli).
CESARINO – Buon . . . buongiorno.
ROBERTA – Cesarino, ma dimmi ciao.
CESARINO – Alura ciao.
ROBERTA – Come sei vestito elegante, però mi sembri vestito troppo pesante, perché non ti togli la giacca. (Avvicinandosi)
CESARINO – At gh’è rasun, Ma capesat al dialet?
ROBERTA – Certo che lo conosco. Aspetta che ti aiuto. (Lo aiuta a togliersi la giacca)
CESARINO – Che calur de.
ROBERTA – Appunto senza giacca stai meglio. (Appoggia la giacca su una sedia) Sai, non vedevo l’ora di conoscerti, poi non sei per niente male, potevi benissimo mandarmi la tua foto.
CESARINO – Ah se, alura stasera a tla mandi.
ROBERTA – Ma non è più necessario, vieni che ci sediamo.
CESARINO – Ades?
ROBERTA – Perché cosa vorresti aspettare, ci sediamo così parliamo un po.
CESARINO – Da cusa parlom?
ROBERTA – Ma di noi no. Vedo che sei di poche parole.
CESARINO – Eh, me a su atse, at solit lasi parlà chiatar. (Si siedono)
ROBERTA – Guarda che questo denota una maggiore sensibilità e amore per il prossimo.
CESARINO – Ah se, me lu mai savì.
ROBERTA – Certo, poi a me piacciono le persone come te. (Gli si avvicina)
CESARINO – Che calur de.
ROBERTA – Mi sembri un po agitato, ma dai non è il caso.
CESARINO – No, l’è al caso, atarchè.
ROBERTA – Ma dai, cosa dici. Piuttosto dimmi Cesarino, visto che questa non è la tua casa, avrai anche te una casa?
CESARINO – Certo, ca gh’lu.
ROBERTA – Voglio dire è una casa . . .
CESARINO – (Interrompendola) Se na casa. La gh’ha töt, li porti li fnestri, gh’hu anca al camin.
ROBERTA – No, intendevo una casa di proprietà?
CESARINO – Certo, 120 metri quadrati di abitazione, con garage , giardino, bagno interno e bagno esterno.
ROBERTA – Bellissima. (Avvicinandosi ancora un po) Ma cosa te ne fai di un bagno esterno?
CESARINO – Parchè me gh’hu nustalgia da cuma l’era na volta, alura ogni tant E ogni tant a tögh al giurnal e vaghi in dal cèsu esterno.
ROBERTA – Oh, come sei romantico.
CESARINO – Su mia cusa agh sia da rumantich, comunque me a fagh atse.
ROBERTA – Voglio dire, sei un nostalgico, sei veramente carino. . . (Ora gli è vicinissimo e Cesarino si ritrae) Non scappare, guarda che sono come tutte le altre donne.
CESARINO – Se ma iè ch’iatri doni ca su mia cuma iè. (Roberta ride).
ROBERTA – Sei anche spiritoso, insomma sei il meglio che poteva capitarmi. Io non vedo l’ora di unire le nostre vite, di aspettarti a casa ogni sera, e condividere la cena che preparerai. Sai quante delusioni ho avuto, quante parole ho sprecato, adesso finalmente con te posso iniziare una nuova vita.
CESARINO – (Incoraggiato dai continui complimenti) Eh, at sé stada furtunada a catà uno come me.
ROBERTA – Allora adesso potremmo anche darci un bacio.
CESARINO – Un bacio? Ma pian, pian. (Alzandosi).
ROBERTA – Cosa c’è da aspettare?
CESARINO – Ma . . . spetà n’atim, speta ca vegni subit.
ROBERTA – Dove vai?
CESARINO – Vegni subit , sta mia andà via. Vegni subit. Romolo, Romolo . . . (Esce dalla porta interna chiamando Romolo)
ROBERTA – (Parlando in dialetto) Ma chestu che a lè indre mia poch, che gh’è da sudà a fagh catà la strada. Ma dmandi cuma al sia sta bun da druvà al compiuter, mamma cara, chestu al la cata gnanca cun al navigatore. (Intanto dalla borsetta prende uno specchietto e si guarda aggiustandosi i capelli. Poco dopo rientra Cesarino, sicuro di se dopo che Romolo gli ha spiegato come si bacia)
CESARINO – Su che vè, ades possiamo cominciare.
ROBERTA – Ah bene, siediti qua vicino a me.
CESARINO – (Sedendosi) E’ una fortuna averi veri amici che ti aiutano nel momento del bisogno.
ROBERTA – Non capisco.
CESARINO – Ades a gh’è gnint da capì, ades gh’è sul da fa. (Ora avvicinandosi lui a lei)
ROBERTA – Che slancio. (Mentre sembra che si stiano finalmente baciando, Cesarino scorda i consigli appena dati da Romolo nell’altra stanza)
CESARINO – Pian, pian!
ROBERTA – Che c’è ancora?
CESARINO – Che stöpid, am la pena det.
ROBERTA – Ma cos’hai? Rilassati, lasciati andare. Come sei accaldato, ho il ventaglio in borsetta, vuoi che ti faccia un po di aria?
CESARINO – Eh magari, chisà ch’am turna anca la memoria. (Roberta prende il ventaglio ed inizia a fargli aria).
ROBERTA – Insomma, non è il caso che ti agiti così. Va meglio?
CESARINO – Si va bene. E’ che ad solit me a gh’hu fred, ades inveci a gh’hu cald.
ROBERTA – Non preoccuparti, ti passerà (Continua a fargli vento)
CESARINO – Sculta, ma te gh’èt bèla vi a d’iatar om?
ROBERTA – Si ne ho già avuti.
CESARINO – Ma tanti?
ROBERTA – Oh Dio, all’inizio li contavo, poi sinceramente ho perso il conto. (Ride)
CESARINO – La red, me inveci am vegn da piansar.
ROBERTA – Dai allora ti sei rinfrescato un po?
CESARINO – Insoma.
ROBERTA – Allora prendi l’iniziativa no.
CESARINO – Ma cun töta l’esperienza ch’at ghè pödat mia töla te l’iniziativa?
ROBERTA – Come vuoi, allora chiudi gli occhi.
CESARINO – A gh’è da serà i’och? Ma agh vedi pö dopu.
ROBERTA – Guarda che tutti i piaceri della vita si assaporano ad occhi chiusi.
CESARINO – Ah, ècu parchè quand a magni i turtèi a seri sö i’och. (Mentre ad occhi chiusi Cesarino sta per ricevere il bacio di Roberta, entra Rosa con le borse della spesa, che appena vede i due fa un urlo lasciando cadere le borse per terra).
Scena 7
Roberta – Cesarino – Rosa
ROSA – Ohhh!!! Ma n’atra püsè fresca! (I due si ritraggono spaventati)
CESARINO – Oh Rosa.
ROSA – Cusa sevat dre fa te cun cla dona le?
CESARINO – L’è quela cu catà dentar in dal compiuter.
ROSA – Ben va da rimetagla subit dentar! Gh’i mia vargogna che in casa nostra?
ROBERTA – Signora io sono Roberta, guardi che lei ci ha disturbato nella nostra intimità.
CESARINO – Eh l’è vera.
ROSA – Ma va chi le de “Ci ha disturbato nella nostra intimità”. Quela ca ta cunà vè!
ROBERTA – Che modi.
CESARINO – Va che Romolo e la Rita i la sa ca soma che, comunque ades andom via, ah Roberta?
ROBERTA – Come vuoi caro. (Alzandosi)
ROSA – Senti che robi. “Come vuoi caro”.
CESARINO – Che cald ca gh’hu.
ROSA – Te at gh’è cald?!
ROBERTA – Vuoi che ti faccia ancora aria Cesarino?
CESARINO – Se grasie, agh nu propria bisogn. (Roberta prende ancora il ventaglio ed inizia a far aria a Cesarino)
ROSA – As pöl vedar a dli robi dal genar. “ Vuoi che ti faccia aria Cesarino?”.
CESARINO – Andiamo adesso, altrimenti disturbiamo la signora Rosa.
ROSA – Valà semo, ades a th’at metat a parlà anca in italian.
ROBERTA – E’ meglio che togliamo il disturbo. (I due stanno per uscire con Roberta che fa aria a Cesarino e Rosa che li guarda quasi incredula).
CESARINO – Ciao Rosa.
ROSA – Ciao caro, e sta atenti che ca le la cumincia a fat aria atse, dopu la da aria a töt.
ROBERTA – Cosa vuol dire?
ROSA – Valà bèla che me tu ša inquadrà.
CESARINO – Rosa, lu catada föra ca va ben ah, va ca lu catada cun al lanternin.
ROSA – Se, ca le at vedrè che dopu l’at fa cagà i stupìn.
CESARINO – Ohh.
ROBERTA – Andiamo dai, non voglio più sentire niente. (Escono)
ROSA – Hmm, Cesarino, at vedrè che ca le l’agh pianta na ciavada ch’al sa smenga pö. U ša capì che element a lè, “Vuoi che ti faccia aria Cesarino”. Ca le l’è na profesionista, atar chè. Gh’è da di che me u fat na vita da lavurà, e varda che, che cai ca gh’hu ancor in sli man, sa nasi n’atra volta i cai mi fagh vegnar ad n’atra banda. (Va a raccogliere le borse, nel frattempo entra Rita).
Scena 8
Rosa – Rita
RITA – E’l andà via Cesarino cun cla dona la?
ROSA – Iè andà se, sa gnevi mia dentar, andà fni chi fava an fiöl in sl’utumana.
RITA – Oh adritura. Sculta sa ta spetavi andà al mercà, agh’evi da di dli robi da tö.
ROSA – Ben ma va cu tolt töt: Al pan, l’oiu, ch’agh n’era pö, li salamèli e la chisöla e al cafè.
RITA – Brava, li stesi robi cu tolt me.
ROSA – Ben, la va mia da mal dai. (Esce dalla porta interna)
RITA – Valà cl’è na bèla testuna, e su fiöl la eredità töti li su finesi. (Si accorge che sul divano Roberta ha dimenticato la borsetta) Varda che, la dismengà la burseta ca la. La prende) At vedrè cl’as n’acuršarà. Che tentasiun da vardagh dentar. (Sta li un attimo, guarda fuori dalla finestra se arriva qualcuno, poi non riesce a resistere alla tentazione e comincia a rovistarci dentro). Varda che, la stesa marca da quei ca gh’ha me suocera! E questa cuš’èla? (Prende in mano un agenda e comincia a sfogliarla). Va quanti nom ca gh’è sö: Mario, cento euro, ore nove. Luigi, centocinquanta euro, ore dieci. Ma, la sarà mia . . . öna da queli né. Roberto, cento euro, ore undici. Romolo, Romolo!!? Al sarà mia al mè Romolo nè? Romolo, ore ventiquattro, cento euro. (Lo chiama subito) Romolo! Romolo!
Scena 9
Rita – Romolo
ROMOLO – (Entrando) Cusa gh’è sempar da alsà la vus atse?
RITA – Bisogna ca ta ma spiega na roba, che dentar in dla burseta che cla dona la, la dismengà che, a gh’era n’agenda, e varda cusa u catà: Appuntamento con Romolo alle ventiquattro, cento euro!
ROMOLO – Ben, ma ach sarò mia sul me ch’as ciama Romolo.
RITA – Se ma cli seri ch’at ve a casa dop mešanot, induva vèt.
ROMOLO – A su al bar a šugà a boci.
RITA – Valà, spurcaciun! Te at vè a šugà cun li boci da ca la!
ROMOLO – Ma dai Rita, cusa vèt a pensà.
RITA – Carta canta caru, carta canta! (Mostrando l’agenda).
ROMOLO – Va che me ca le fin a stamatina la cunusevi gnanca.
RITA – Infati tè fat prest a cunosla, a su gnida in ca e at sevi brasà sö cun le.
ROMOLO – Ma l’è sta an scambio da persuni, tl’om bèla det. (Entra Cesarino trafelato).
Scena 10
Romolo – Rita – Cesarino
CESARINO – Scusè, permes, la mè murusa la sé smengada che la burseta.
RITA – (Rimettendo l’agenda nella borsetta) Infatti, to. Varda Cesarino da sta atenti che ca le l’è öna ca fa la vita.
CESARINO – Ah, al su cla fa la bèla vita.
ROMOLO – No, la fa al mester.
CESARINO – Su mia vè che mester la faga, pü a som anca ša mes d’acordi, la ma dat fin i’urari d’andà a catala.
RITA – Ma alura a capesat mia che tipo da dona ca tè catà?
CESARINO – Ah ma l’è an bèl tipo, stasera par esempi a gh’hu d’andagh a n’ura.
ROMOLO – Fin a n’ura.
CESARINO – Eh se, parchè prema a gh’hè an certo Romolo, as ciama propria cume te. (Ride)
RITA – Cuš’èl!? Alura a gh’evi rašun.
ROMOLO – Ma l’è mia vera, cusa dit Cesarino.
RITA – Varda ades at vè föra da cla casa che ca vöi pö vedat!!
ROMOLO – Oh ades.
CESARINO – (Ridendo) Ma su dre schersà Rita.
RITA – Va ca gh’è mia tant da schersà in sa cli robi che.
CESARINO – Ade a vagh. (Avvicinandosi a Rita e Romolo) L’è la cla ma spèta in mesa al furmentun.
ROMOLO – Gh’evat atar post induva andà?
CESARINO – Cuma fagh andà in casa mia? Cun me madar, a saresum a post, ciao. (Mentre sta per uscire entrano Tersilia con Alfio e Felice e Tersilia quasi li spinge dentro casa. I due hanno un’aria sommessa e lo sguardo abbassato).
Scena 11
Cesarino – Rita – Romolo – Tersilia – Alfio – Felice – a seguire Rosa
TERSILIA – Dai andè dentar che ades a fom i cunt!
ALFIO – Chisà che cunt.
ROMOLO – Va chi si rivede de.
RITA – Taca esagh tropa gent in casa, cusa vulì?
TERSILIA – A gh’è la Rosa?
ROMOLO – La gh’è, la gh’è. Ades la ciami. (Va sulla porta a chiamarla)
CESARINO – Vè pari mia du prisuner?
RITA – Cus’è sucès?
TERSILIA – Na roba mia tant simpatica.
CESARINO – Che faci da funeral de. (Entra Rosa)
ROSA – Oh, ma sa si töti che.
TERSILIA – Sculta Rosa, sèt cat gh’evi rašun par cal suspet ca ta m’evi det. (Dalla borsetta estrae due pannocchie di granoturco e le mette sulla tavola) Varda.
ROMOLO – Vala le la manèla ca gh’evi tacà le föra.
TERSILIA – L’era vera, i sla meteva propria le.
ROSA – Ma no! Ma cusa gh’evi ad fa sentar? Che pu me u mai senti gninte.
ALFIO – U mia fat in temp. . .
TERSILIA – Va chi sa tolt in gir ben né.
FELICE – Ma l’era par schersà.
TERSILIA – E me ch’am seri ilusa da risveglià ancora . . .
RITA – Ma ontia capì che i smeteva ca le, la quand a balavu?
TERSILIA – Propria, atseta i fava.
RITA – Ma n’atra püsè fresca.
ALFIO – Me, par la vrità sevi ancora in fase da sperimentasiun.
ROMOLO – E te mama fat tö in gir atse?
ROSA – Ah ma lu scupert anca.
CESARINO – Vè, sèt ca mè gni n’idea, pos töla sö öna. (La prende di mano)
TERSILIA – (Riprendendogliela) Par Diu! Iè sui. Tulì (Da le pannocchie a Alfio e Felice, che rimangono un po stupiti)
CESARINO – Ma come?
TERSILIA – In fond do panoci ad furmentun ia mai fat mal a nisun.
ROSA – L’è vera.
ROMOLO – Cusa am toca sentar?
TERSILIA – Vet Rosa candoma a fa an gir?
ROSA – A vegni se, andom. (I quattro escono salutando come se nulla fosse accaduto con Alfio e Felice che hanno ripreso il loro tono scherzoso di sempre salutando contenti).
CESARINO – Sculta Romolo ma te èt capì quèl?
ROMOLO – U capì se, u capì purtrop. Gh’è sul da vergugnas da me madar.
RITA – Se, gh’è propria da vergugnas. Ia fat töt cal cine le, pu è andà via ancora insiem, cume se niente fos.
CESARINO – Eh, i sé tolt sö anca li manèli.
ROMOLO – Dai sta mia gnanca fam pensà.
CESARINO – (Guardando l’orologio) Vacca sl’è tardi, a vagh, ciao.
RITA – Sta atenti te ca th’oma avisà.
CESARINO – A stagh atenti, at vedre che me am fagh mia ciavà (Esce)
RITA – La la ciava, oh sla la ciava.
ROMOLO – Chisà cusa al cumbinarà? Comunque oma pena vest na roba ca sta ne in ciel ne in tèra. Va sas pöl metas na manèla ad furmentun in mèsa a li braghi! Ma spöl? Ah Rita?
RITA – Valà, te inveci ta tacali via sota al portagh, pudevat mia pensagh anca te. (Ed esce indispettita)
ROMOLO – (Romolo strabuzza gli occhi incredulo) Rita?! Ma, ma te th’am di dli robi acse!? Ma n’atra püsè fresca da chesta lu mai sentida! Rita! . . . Rita! (Gli va dientro uscendo dalla porta interna)
FINE