Al saur di bèsi

 

Al saur di bèsi

 

Castellucchio  - Gabbiana – Goito

2009

 

 

Personaggi:

 

   GIOVANNI CAVAGNI - Pensionato

 

ENRICO CAVAGNA - Il nipote

 

                    LISA PASQUALE - La moglie di Enrico

 

PAOLA NERI - L’assistente sociale

 

GIANNI PIOTTI - L’amico

 

ROSA PANINI - Vicina di casa

 

DON CARLO MARANI - Il parroco

 

STEFANIA PRESKIN - La badante

 

PRIMO ATTO

 

Scena 1

Giovanni a seguire Paola

(nessuno in scena. Poi entra Giovanni un po malfermo sulle gambe, aiutandosi con un bastone si va a sedere vicino alla finestra)

GIOVANNI – Tira e bastira è ša rivà n’atra matina. L’è bèla al quindas ad giögn; a gh’è al temp ch’agh gnes an fölmin ch’al pasa e ch’al va che sa gh’es da cavagla a fermal agh dares tanti da cli pachi. (entra Paola con il giornale e il pane)

PAOLA – Permesso, buongiorno Giuvan.

GIOVANNI – Ciau Paulina, puntuale cume sempar.

PAOLA – Bisogna, ècu al giurnal (allungandoglielo) e al pan. (posandolo sulla tavola)

GIOVANNI – Grazie, me ades su a post.

PAOLA – Se ma tegni serà la porta cha gh’è dla bröta gent in gir.

GIOVANNI – Varda cha gh’hu sempar  al bastun prunt.

PAOLA – Fidat mia trop Giuvan, at sè sempar che da par te, e pu impesa la televisiun che almen quela l’at fa compagnia.

GIOVANNI – La televisun? Su mia rincuiunì abastansa, basta cha varda föra ad la fnestra, chesta l’è la mè televisiun, che i pasa töti: chi va in butega, chi va in posta, chi va in banca, chi va dla Marilina . . .

PAOLA – Ma che  Marilina?

GIOVANNI – Ma la brasiliana cha sta che ad survia.

PAOLA – Stala ad survia da te.

GIOVANNI – Ah ma sla gh’es da stam anca ad sota. (Ride)

PAOLA – Giuvan, sta mia fa tant al birichin che dopu at fa mal a la salot.

GIOVANNI – Li boti li fa mal a la salot vè.

PAOLA – Se ma at sè cha tè ša fat du infart.                                    

GIOVANNI – Sa fos par quel sares ša prunt a fan subit n’atar.

PAOLA – Di mia dli stupidadi Giuvan, pütost a gh’èt ad bisogna da quèl d’atar?

GIOVANNI – No, no, me quand a gh’hu la gaseta e do ciopi ad pan gh’hu pö bisogn ad gnint atar.

PAOLA – Alura ad salot, as vedom dman.

GIOVANNI – Va ben, ciau e grasie. (Paola esce e Giovanni apre il giornale)

Vardom cusa gh’è sö incö, sperando che cume al solit a vegna mia subit Giani. Me am pias lèsar la gaseta in santa pace. (non fa in tempo a finire la frase che subito entra dalla porta Gianni)                                          Scena 2

Giovanni - Gianni

GIANNI – E’ Permesso?

GIOVANNI – Indietro!

GIANNI – Come indietro.

GIOVANNI – Ma as pöl savì parchè ad ve sempar che a disturbam quand su dre a lèšar al giurnal?

GIANNI – Va Giuvan, sat vegni mia me a catà at sé sempar che da par te cume an lucot.

GIOVANNI – Ma cherasa, é pena andà via la Paulina.

GIANNI – (sedendosi) Se ma le la vegn e pu la va, me inveci a staghi che.

GIOVANNI – Sl’è par quel a sares mei cha gh’es da sta che le.

GIANNI – Vedat ch’at fè dli diferensi, at gh’è anca te li tu simpatii.

GIOVANNI – Varda caru che me preferesi sta in compagnia dla Paulina pütost che te, e pu parchè am toca sta serà che in ca, sinò sares töti i de in ustoria, se pu gh’es la mè machina, via vè.

GIANNI – Valà te at ve mia föra par mia spendar.

GIOVANNI – Magari, inveci am toca ad cuntentam da vardà föra.

GIANNI – At sé furtunà ch’ia inventà li fnestri.

GIOVANNI – Cun i vedar anca.

GIANNI – Brau, a li fnestri i gh’ha mes anca i vedar, sinò at ghevi mia tant da vardà föra.

GIOVANNI – Vè,ades a pödat lasam lešar al giurnal?

GIANNI – E me cusa faghi intant che te at lesi al giurnal?            

GIOVANNI – Sat sé mia cusa fa, va che ad survia dla Marilina che le l’at cata quèl da fa.

GIANNI – Cherasa, quela l’as fa pagà, e mia poch.

GIOVANNI – Alura ta stè sentà le, e at tasi!

GIANNI – E va ben lesi sta giurnal, ma fa a la svelta. (subito dopo che Giovanni ha iniziato a leggere il giornale, Gianni si alza e si avvicina cercando di sbirciare il giornale)

GIOVANNI – (abbassando il giornale piano piano) Sa gh’è na roba ch’am da fastidi l’è quand a leši al giurnal e an qualdun al buša da dre.

GIANNI – Oh ma stamatina cusa gh’èt?

GIOVANNI – Va cl’è sempar cla matina! Sèt bun da stam a la larga! Se propria at vö fa quèl at vè in dla mè camara da let, a gh’e al papagal da vudà.

GIANNI – Sé pena andà via l’asistente sociale, püdevat mia fal fa a le.

GIOVANNI – Ma valà che me gh’hu mia bisogn dl’asistente sociale.

GIANNI – Ben alura rangiat, agh né dobi che me vaga vudat Al papagal.

GIOVANNI – Alura tasi! Almen quel!                                                             

GIANNI – Ma se. (Giovanni riprende a leggere il giornale mentre subito dopo Gianni riprende a parlare) Fosal an bèl giurnal, gh’è sö atar chè dli stupidadi. Ah ma me am pias püsè vardà la televisiun, u sinò scultà la radio. Va se me töti i de a spendi n’euro par an giurnal, an gh’è dobi, l’ultima volta chu tolt al giurnal . . . (viene interrotto da Giovanni che lo stava già guardando male)                

GIOVANNI – Cat gnes an fölmin in dla lengua!!!

GIANNI – Oh scusa, varda parli pö.

GIOVANNI – La prosima volta at tiri dre al bastun!

GIANNI – At ghè rašun a digh pö gnint. (Giovanni riprende a leggere il giornale. Gianni cammina su e giù per la stanza e dopo un po inizia a fischiettare disturbando ancora la lettura di Giovanni)

GIOVANNI – Agh mancava sul al merlu ades!

GIANNI – Va chu mia det gnint pos gnanca sifulà?

GIOVANNI – Insoma vöt mia capil cha th’am de fastidi! Varda, sat vè via a fagh na roba, at meti fra i mè eredi.

GIANNI – Fra i tu eredi? Völ di cha th’am lasi quel di tu bèsi?

GIOVANNI – Certo.

GIANNI - Varda vagh via subit. A gnarò püsè tardi a catat né, quand tarè fni da lèšar al giurnal,ciau. (esce frettolosamente)

GIOVANNI – Ciau, ciau, vacca miseria,varda chu catà al sistema giöst par fam scultà. Cha posa insoma lešar al giurnal in pace. (si rimette a leggere il giornale ma poco dopo sente chiamare alla porta)

Scena 3

Giovanni - Rosa

ROSA – Pos vegnar dentar?

GIOVANNI – Oh Signor, quand s’invia la prucesiun la fnes pö, avanti.

ROSA – Su me Giuvan.

GIOVANNI – Ohh te, cusa gh’èt? Varda che s’at sè gnida ancor par cla roba la va che me centri mia né, su mia me cha pesa in sli tu rosi.

ROSA – No l’è mia par quel, l’è par quel chè sucès stanot.

GIOVANNI – Cus’è sucès stanot?

ROSA – At sé ben da cusa su dre parlà.

GIOVANNI – Va che me stanot u mia sentì gnint.                                          

ROSA – Me inveci u sentì ben.

GIOVANNI – A sarò dventà an po surd.

ROSA – At sarè dventà anca surd però at gh’è al cul cha funsiuna ancor ben. Stanot tè trat da cli scuresi ch’am su dismisiada.                           

GIOVANNI – Oh adritura, ma cusa pos fagh, ier sera la Angela la ma purtà suquanti fašoi e me u snà cun quei.

ROSA – Varda cl’è mia sul par stanot, parchè te at suni la tromba quasi töti li not.      

GIOVANNI – Ades in ca mia pos mia tra gnanca na scuresa, cusa gontia da metagh al silensiadur? Pù cuma i dis: tromba di culo sanità di corpo.

ROSA – Sa fos vera, te at mori gnanca da che sent an.                                   

GIOVANNI – Ma grasie cara, pensa quanti scuresi a pos mulà ancor.

ROSA – No vè, bisogna cha th’at faga an po ad riguard par la gent cha ta sta ad banda.

GIOVANNI - Varda ch’a tagh sé sul te cha th’at lamenti, la Marilina che ad survia lu mai sentida di quel.

ROSA – Lasa sta cla svergugnada le, la gh’ha atar da fa la not.

GIOVANNI – Insoma me cusa pos fagh? Ades lasum par piaser vardà al giurnal, sinò an traghi öna che oltre al rumur at senti anca l’udor.

ROSA – (avvicinandosi alla porta) Agh mancares anca quel, varda ades po a vaghi in Cumun a fa denuncia. at vedrè, at vedrè che me su bun da fal. (esce)

GIOVANNI – Se ma va anca da via al cul! Am piasares savì cusa la va a di in cumun: “Il mio vicino di casa tira di quelle scorese che non si riesce a dormire, chiedo al Comune di intervenire e farlo smettere”. Im metarà an tapu in dal cul! (ride) Signor cus am toca ad sentar, quel vè sa pudes andà in gir cun la mè machinina, andres talment luntan ch’am cata pö nisun. (rientra in scena l’amico Gianni)

Scena 4

Giovanni - Gianni

GIANNI – Permes.

GIOVANNI – Oh cusa gh’èt ades? Tu pena det d’andà via e te a tsè bèla turnà indre.

GIANNI – Scusa ma u vest chè sta che la Rosa.

GIOVANNI – E alura?

GIANNI – Talsè cl’am pias, dai Giuvan metagh na buna parola.              

GIOVANNI – Se, lu pena mandada da via cul, quela l’è la buna parola cha gh’hu mes e sat vè mia via thagh mandi anca te. Capesat quel chat dighi se u no? Varda ch’at sé pusè dur te chè i giarun cha gh’è in pasa Surdèlu!

GIANNI – No a vaghi, a vaghi, però l’è vera quel cha tha mè det prema né?

GIOVANNI – Se, ma sta mia vigh prescia, ades inviat e par incö sta mia pö fat vedar!

GIANNI – Va ben, a vagh via subit, ciau Giuvan e grasie, ricordat né.                      

GIOVANNI – Se, ciau, va sal va vè, cha ta cagà. Bisogna ch’am decida a metar an cadnas a cla porta le, la gh’ha rašun la Paulina, atse i lasa le d’andà sö e šo cume si fos a casa sua. (Giovanni riprende a leggere il giornale ma subito dopo entrano il nipote Enrico con la moglie Lisa)

Scena 5

Giovanni - Enrico - Lisa

ENRICO – Permes?

GIOVANNI – Ma ancor!                                                                                        

LISA – Buongiorno.

ENRICO – Su me siu. (entra seguito dalla moglie) At disturbom?

GIOVANNI – (Ironicamente) Ma no ma qual disturbà, ma i fat ben a vegnar, a vulì an cafè? Vöt lesar al giurnal?                                                                    

LISA – Ma se me al lesi acseta fagh sensa töl. (lo prende dalle mani di Giovanni che la guarda male).

ENRICO – Som dre andà al mercà e om pensà da fa an salt a catat, cuma stet?

GIOVANNI – Cuma vöt cha staga, cuma stavi ier e cuma starò ad man. Cun quel chu pasà varda su san cume an pes, am manca sul la mè machina par pudì movum cume agh nu voia.

ENRICO – D’altronde siu bisogna cuntentas, at ghè anca na certa età.

GIOVANNI – Ma quala età vè! Gh’èt prescia da binà l’eredità.

LISA – ENRICO – L’eredità!?

GIOVANNI – Ma certu, Va ch’av lasi tot a vuatar.

ENRICO – Töt a nuatar? Ma grasie siu! (contentezza dei due)

LISA – D’altronde siu som i’unic tu parent.

GIOVANNI – Senti vè l’am ciama siu anca le ades.                                

ENRICO – Vè siu varda che s’at gh’è bisogn da quel, basta cha tha sal faga savì.

LISA – Sta mia fat riguard siu, par qualsiasi roba.

GIOVANNI – Vardè ades a gavres sul bisogna da sta in pace, quindi i ša capì quel cha ghì da fa.

ENRICO – Certo, ma nuatar andom via subit, ve via ch’andoma al mercà Lisa.

LISA – Vulevi fni da dagh n’uciada al giurnal.

ENRICO – Lasa sta al giurnal (ridandoglielo a Giovanni) dai andom!

LISA – Va ben, ciau siu. (escono contenti per la notizia appena ricevuta)

ENRICO – Oh èt vest cuma i’endà via anca lor a la svelta, a sentar al savur di bèsi ia cambià pèl cume i bès. Ch’agh gnes an fölmin in dli bisachi e chi perda töti i bèsi ch’igh met dentar. (si mette a leggere il giornale, ma subito dopo entra di nuovo Gianni con un pacco in mano) 

Scena 6

Giovanni - Gianni

GIANNI – Giuvan sta mia rabit vè, varda cusa tu purtà, an regal.

GIOVANNI – Sagh fös dentar na bomba almen la fom finida!

GIANNI – Valà dai versi.

GIOVANNI – Anca chestu, tö fam an piaser dopu portum chal giurnal che in dal casunet dla carta.

GIANNI – Tè fat a la svelta a lešal

GIOVANNI – Oh lu imparà a memoria.

GIANNI – Ben alura al togh sö me, che atseta fagh sensa töl.

GIOVANNI – N’atar bundant vè.

GIANNI – Dai verši, verši!                                                                           

GIOVANNI – Cusa gh’et mes dentar?

GIANNI – Eh l’è na sorpresa, par ringrasiat di bèsi cha th’am lasi

GIOVANNI – Alura tha gavrè mes dal velen fam partar a la svelta.          

GIANNI – Ma valà, varda. (Giovanni apre la scatola ed estrae un volante di un automobile)

GIOVANNI – An vulant? Ma che regal èl?                                             

GIANNI – U pensà che sicome at ghè sempar nostalgia d’andà in gir cun la tu machina, tu regalà an vulant che, acse quand at vö andà a fa an girin . . .

GIOVANNI – Ma va da via al cul! Va cha su gnamò dventà sclerotic! Ma va chilù de!

GIANNI – Giuvan te at ciapi al vulant e cun an po d’imaginasiun . . .

GIOVANNI – Cun an po d’imaginasiun a ciapi al vulant e thal tiri in sla testa!

GIANNI – Sta mia rabit dai, me pensavi da fat an piaser.

GIOVANNI – S’at vö fam an piašer ades va föra da cla ca che!

GIANNI – Va ben, scusa, a vagh via subit. (nel frattempo entra Rosa piuttosto agitata)

Scena 7

Giovanni Gianni Rosa

ROSA – Permes, vè Giuvan va cha su andada in Cumun né!

GIOVANNI – Ai mia ciamà al sentdisdot?

GIANNI – (cerca di attirare l’attenzione di Rosa) Ciau Rosa . . .

ROSA – Qual ciau, va cl’è mia la su giurnada. Varda Giuvan cha gh’hu det töt quel ch’at fè a la not.

GIOVANNI – Ma insoma induva vöt cha vaga a fali? In sal campanil?

ROSA – M’interesa mia, ades gnarà al vigil e sat “suni” trop fort at denuncia par disturbo della quiete pubblica.                                      

GIOVANNI – Ma te cara at sé mia normale, va te sa vegn al vigil.

ROSA – Certu ch’al vegn e pu at darà i’urari da quand fali, e oltre an cert urari at pö pö fali.

GIOVANNI – Va cha su mia na discuteca vè.

GIANNI – Ma Giuvan cusa fèt la not?

ROSA – Cusa al fa, a scuresa talment fort ch’al disturba töti.

GIANNI – Alura la gh’ha rašun la Rosa.

GIOVANNI – Vè va ch’at canceli da quel cha tu det prema vè.

GIANNI – Ah no at gh’è rašun te, d’altronde quand la scapa, la scapa.   

ROSA – Come agh det rašun? Am pareva che tra nuatar agh fos na qual simpatia, at vurè mia cha fnesa töt prema ancor da cumincià.

GIANNI – Ah se scusa, in efeti Giuvan at duvresi cercà da fali men rumurusi.

GIOVANNI – Ah ma at gh’è l’idei ciari, at vö propria cha ta scasà da cl’elencu le, e pensà cha vulevi metagh anca la Rosa.

ROSA – Ma che elencu?

GIOVANNI – L’elencu da quei cha bina la mè eredità.         

ROSA – Anca me?                                                                                                

GIOVANNI – Se, pensavi da metat anca te, d'altronde l’è tanti ani cha som davsin da ca.

ROSA – Ah ma, grasie, ma alura . . . sèt che a pensagh ben iè gnanca tant rumurusi queli ch’at fè, ansi dli volti ia senti gnanca.                               

GIOVANNI – Ma valà.

ROSA – Se varda ritiri, la denuncia e töt quel chu det.

GIANNI – Pensa Rosa, te t’erediti e me erediti, pudresum metar šo casa, ah?

ROSA – Va che Giuvan l’è gnamo mort.

GIANNI – Ah ma la va lunga mia tant, su mia sal rivarà a magnà al panetun par Nadal. (ride)

ROSA – Ma magari . . . no, ciuè vulevi di Giuvan, chisà quant a tha scampi ancor.

GIOVANNI – Ohh stè atenti né, stè mia tant schersà in sla mè pel, e ades föra dad che! (i due escono immediatamente salutando contenti, Gianni porta via il giornale)

GIOVANNI – Ma varda che du bèi pisunsin chu binà, l’è proria vera, se prema l’è bianch dopu a dventa ros, se prema i dis se, dopu lè no, che fenomeni. Varda la Rosa, tot al can can cla fat, dopu la dismengà töt. Certu ch’am sares piasi vedar al vigil ch’al gneva a misurà. (Ride) Me am metevi a cul busun (si mette in questa posizione), e agh disevi:”E’ pronto signor vigile?” E track na paca! (ride di nuovo). Ah Signor, anca stamatina l’è quasi andada, al giurnal lu bèla lesì, töt lu lesi, u pers gnanca na parola. (entra chiedendo permesso il parroco).

Scena 8

Giovanni - Don Carlo

DON CARLO – Permesso.

GIOVANNI – Avanti, avanti, tant urmai al giurnal lu bèla lesì.

DON CARLO – Buongiorno.

GIOVANNI - Don Carlo varda che su gnamo prunt par l’estrema unsiun.

DON CARLO – Giuvan, su gni a benedì la ca.

GIOVANNI – La fat ben, parchè cla ca che l’agh na verament ad bisogn.           

DON CARLO – E te Giuvan Cuma stet? U sentì ch’at gh’è an qual prublemin.

GIOVANNI – Se la not specialment.

DON CARLO – Ben cusa fèt a la not?

GIOVANNI – A bombardi Don Carlo, no ma püsè che atar iè li mè gambi, sli gh’es da tegnum püsè sö sares an siuret.                                            

DON CARLO – Agh völ pasiensa, dai valà ch’at rivarè anca stan a magnà al panetun par Nadal.

GIOVANNI – Ah ma vures anca magnà la colomba par Pasqua.

DON CARLO – Ma certu se Diu al vurà.

GIOVANNI – Come se Diu al vurà (alzandosi) dam na bèla benedisiun le.

DON CARLO – Ma sta pör sentà.                                                                  

GIOVANNI – No, no, a voi ciapala ben anca me, dapartöt mia sul la casa. (Don Carlo fa la benedizione)

DON CARLO – Ecù Giuvan, ades anca la tu casa l’è benedeta.                          

GIOVANNI – A gontia da dat quèl Don Carlo?

DON CARLO – Ma no Giuvan lasa sta, pütost. . . me gni na qual vus, par via di una sua eventuale dipartita.

GIOVANNI – Partida? Ma che partida? Varda che me al calciu am pias mia.

DON CARLO – No vulevi di, in caso dovessi venire a mancare.

GIOVANNI  - A mancare? Ma cun la benedisiun cha tha mè dat ades a tiri avanti chisà fin a quand.

DON CARLO – Ma nell’eventualità, a speri comunque cha th’at ricorda dla parochia.

GIOVANNI – Ah la parochia, ma certu Don Carlo, varda nell’eventualità me lasi töt a la parochia.

DON CARLO – Grasie Giuvan sat lasi töt a la parochia, grasie veramente. At gh’avrè l’anima racumandada in eterno.

GIOVANNI – L’anima racumandada in eterno . . . (pensandoci) Va cha vöi mia ciapà al post dal Signor né.

DON CARLO – Cusa dit Giuvan.

GIOVANNI – Alura adventarò Sant, San Giovanni da . . . Senti cuma al suna ben ah Don Carlo?

DON CARLO – No Giuvan l’è mia pusibul,at saresi eventualmente un benefattore dla parochia. Va ben, ades a vaghi stam ben Giuvan e grasie par li tu intensiun.

GIOVANNI – Arvedas Don Carlo, at pö cuntà in sa da me.

DON CARLO – Va ben, alura me a speti.

GIOVANNI – A spèti? Pian, sta mia vigh prescia.

DON GIOVANNI – Certo, certo, ma a’sa mai, ciau Giuvan. (esce)

GIOVANNI – (rimasto in piedi)  As sa mai, ma va Don Carlin vè, ades cha gh’hu det atse al gh’ha prescia ca parta. Pu gh’hu da di, che quand la dat la benedisiun al sé spustà. al ma scansà par mia cla ciapa. Ma va che furb, u vest me, la fat aposta. (Poi si accorge dell’aspensorio lasciato dal parroco per benedire) Ma varda la dismengà che al mester par benedì, pian che ades a ciapi quel ch’al ma mia dat prema  (si da dei colpi di benedizione con l’aspensorio usato dal parroco poco prima)                                                      

 

FINE PRIMO ATTO

 

* * *

 

SECONDO ATTO

 

Scena 1

Enrico - Lisa a seguire Giovanni

LISA – Sèt sicur Enrico cha foma la roba giösta?                                  

ENRICO – Scultum me, cun la scusa che in cha al gavres bisogn dna man, agh tulom la badante.

LISA – E sal la völ mia?

ENRICO – Ohh, al la vurà ad vedrè, me gh’hu ša det töt da quel cla gh’ha da fa, na caresina, do musetini, lu al s’agita e tach ch’agh pecia an bèl infart e nuatar ereditom.

LISA – Che bèl atseta püdro finalmente cambià la cusina.

ENRICO – E me tögh la machina nova.

LISA – Püdresum anca andà in vacanza no, magari in crociera ch’agh som mai andà.

ENRICO – Sicuro, tasi ades cha gh’hu idea ch’al sia dre rivà. (entra Giovanni)

ENRICO – Ciau sio

LISA – Ciau sio.

GIOVANNI – Ben cusa fev vuatar in ca mia a st’ura?

ENRICO – Som gni par purtat na bèla nutisia.

GIOVANNI – Na bèla nutisia . . . se ma lasem respirà, su pena gni šo dal let cha si ša che.

LISA – Ghevum prescia da dital siu Giuvan. (Giovanni la guarda in malomodo)

GIOVANNI – Ma cara la mia nipotina, ma dim sta roba importante.

LISA – Sares che nuatar om pensà, visto ch’agh gh’è anca ad bisogn, om pensà . . .

GIOVANNI – I pensà?

ENRICO – Da töt na badante.

GIOVANNI – Na badante!? Ma an gh’e dobi! La pöl sta a ca sua!

LISA – Ma siu Giuvan gh’èt mia piaser da vigh n’aiot in ca, at faresi men fadiga e at cataresi töt fat e töt prunt.

GIOVANNI – Ma me gh’hu la Paulina ch’am vegn a fa quèl, l’am porta al giurnal, al pan, gh’hu bisogn ad gnint atar.

ENRICO – Ma la badante th’agh l’avresi sempar in ca, par ogni evenienza

 

Scena 2

Giovanni - Lisa - Enrico - Paola

PAOLA – Permes?

GIOVANNI – Avanti, vala che la mè Paulina.

PAOLA – Buongiorno.

GIOVANNI – I vest, l’am porta al pan, al giurnal, anca sa gla cavi mia a lesal, ma la mla porta. At sé mia Paulina che i mè neù i völ dam na badante.

PAOLA – Na badante? Ma alura dopu me fagh sensa vegnar.                           

LISA – Ma se agh pensa la badante dopu.

GIOVANNI – E’t sentì che teurii, vardè cha gh’hi mia da decidar vuatar par me.          

PAOLA – Brau Giuvan, sculta na roba, me gavres da parlat in privato.

GIOVANNI – In privato?  Ma certu, vuatar alura andè dad la par piaser.

ENRICO – Nuatar?

GIOVANNI – E chi me nonu in cariola?

LISA – Ma cusa gh’avrala da dit?

GIOVANNI – Ades quand am la dis al so.

PAOLA – Iè robi privadi fra me e Giuvan.

GIOVANNI – Ehh. Dai muviv. (i due entrano nell’altra stanza)

PAOLA – Quel cha vulevi dit Giuvan, l’è ch’u senti che in caso te at gh’esi da  . . . insoma at gh’esi da vegnar a mancà . . .

GIOVANNI – Ah ma gh’i töti prescia cha tira i sghirlet né.

PAOLA – Al püsè tardi pusibuil vè, insoma u sentì ch’at lasi la tu eredità a diversi persuni, a la parochia.

GIOVANNI – Parchè me su generus.

PAOLA – Speri cha th’at ricorda anca da me né Giuvan.

GIOVANNI – Ma certu Paulina, ansi te at sé prema in dla lista.

PAOLA – Dabun Giuvan?! Ma grasie! A gh’èt at bisogn da fat sö al lèt? Gh'èt bisogna da stirà? Da lavà šo.

GIOVANNI – No varda, ades a gh’hu bisogna da gnint, a vures sul lešar al giurnal.

PAOLA – At gh’è rašun, varda vagh via subit.

GIOVANNI – Brava, vedat che te at sé intelligente.

PAOLA – Ciau Giuvan e grasie. (esce)

GIOVANNI – Ciau, n’atra vè che sé tacà taga al caret, (alzando la voce). Vè vuatar du turnè dentar!!                                              

ENRICO – Rivom siu.

LISA – Cusa ghevla da dit atse in privato cha la?

GIOVANNI – Ma tasi, la vuleva mia ch’agh lases a le la mè eredità. “Ma valà” gh’u det, “Quand a murarò lasi töt ai mè neù”.

ENRICO – Ma grasie siu, tè fat ben a digh atse. E’t sentì Lisa che pretesi?

LISA – La gent la gh’ha pö riguard ah siu?

GIOVANNI – Se al siu però ades gh’è rivà al giurnal, quindi la visita l’è finida.

ENRICO – Ma prema vulevum presentat la badante.

GIOVANNI – Come presentam la badante?

LISA – Parchè la vegn che stamatina e atseta a tla presentom.

GIOVANNI – Ma i capì quel chu det prema u no?

ENRICO – Se, ma ad vedrè siu che a la fin di cunt th’as darè rašun parchè at pudrè vigh . . . (interrotto da Giovanni).

GIOVANNI – Ma insoma basta! Lu ša det che la badante la vöi mia! (suona il campanello) Chi gh’è?                                                                  

ENRICO – Versi me siu, forsi l’è la badante.                                                   

GIOVANNI – Ma soma a post, varda vöi gnanca vedla. (girandosi, mentre Enrico fa entrare la badante, vestita in modo molto appariscente)        

Scena 3

Lisa - Enrico - Giovanni - Stefania

STEFANIA – Permesso.

ENRICO – Avanti, prego, dai Giuvan varda chesta l’è la Stefania.

STEFANIA – Buongiorno.

GIOVANNI – Se la Stefania, e alura? A voi gnanca vedla. (Giovanni nel frattempo si gira e rimane sbalordito e incantato nel vedere che la badante è una ragazza giovane e carina)

LISA – E’t vest siu? At piasla?

GIOVANNI – Ahh, ehhh, ma saresla le la mè badante? (cambiando atteggiamento e mostrandosi meno sofferente, quasi ad essere in grado di reggersi e camminare senza bastone, raddrizzando la schiena)

ENRICO – Ma certu cha l’è le, l’om mia catada föra giösta?

GIOVANNI – Vacca sl’è giösta, chesta li mia catada in dal “Tide”.

LISA – L’at pias ah siu?

GIOVANNI – Varda par me la pöl cumincià anca incö.

STEFANIA – Grazie.                                                                                      

ENRICO – Alura Stefania at pö andà a tö la tu roba.

STEFANIA – Va bene, vado a prendere la valigia.

ENRICO – No sinò a tla vaghi tö me. (esce).

STEFANIA – Grazie.

LISA – At vedrè siu cha th’at catarè ben cun la Stefania, ma sentat ades at sarè strach.

GIOVANNI – Me strach? Ma ta schersarè mia. (cercando di mostrarsi ben dritto e non sofferente). Ma la ma sculta signorina . . . (interrotto)

STEFANIA – Ma mi chiami pure Stefania.

GIOVANNI – Ben Stefania a capesla al dialet?

STEFANIA – Si, io capire un poco dialetto.

GIOVANNI – Sinò io ci parlo anche in italiano.

STEFANIA – Come vuole lei signor Giovanni.

GIOVANNI – Signor Giovanni, ma ciamum cuma im ciama töti: Giuvan.

STEFANIA – Va bene. (rientra Enrico)

Scena 4

Stefania - Giovanni - Lisa - Enrico

ENRICO – E’cu la valis, vè siu induva as metla?

GIOVANNI – Al su me induva l’as met, ades vuatar a püdì andà.

LISA – Ah ma nuatar andom, dai Enrico.

ENRICO – Par qualsiasi roba, anca te né Stefania.                                          

GIOVANNI – Lasa sta le che ades agh pensi me. (i due escono salutando, Stefania prende la valigia)                                                                                    

STEFANIA – Dove posso mettere la mia roba?                                           

GIOVANNI – La tu roba? Alura ades at vè par cla porta le e at ciapi . . . (interrotto)

STEFANIA – Come?

GIOVANNI – Vai per il corridoio in fondo la porta a destra, quela l’è na camara cha va ben par te.

STEFANIA – Ah, capito, io vado poi tornare.

GIOVANNI – Brava, torna. (Stefania esce con la valigia) Ma va che pasarun cha mè capità in ca, chesta l’è öna cl’è buna da fam pasà töti i dulur. (ride mentre si va a sedere per leggere il giornale, cosa che adesso gli riesce difficile perché è un po agitato)

GIOVANNI – Vaca miseria su gnanca bun da lešar al giurnal, su trop discuncentrà, bisogna cha staga calmu, (alzandosi di nuovo) gh’hu mia da agitam . . . (entra l’amico Gianni)

Scena 5

Giovanni - Gianni

GIANNI – Permes?

GIOVANNI – Avanti, ciau Giani.

GIANNI – Ciau Giuvan, meno male ch’at disturbi mia, visto ch’at sé mia dre lèšar al giurnal.

GIOVANNI – Eh al giurnal agh la cavi mia lešal.

GIANNI – Ah ma at sé propria sfurtunà, ades cus’è sucès?

GIOVANNI – Ma gnint.

GIANNI – Come gnint, agh sarà quèl, dai spüda al rosp.

GIOVANNI – E’ una questione delicata.

GIANNI – Lasa le valà, questione delicata, pütost su gni par dit che in paes a gh’è in gir na pütèla , at gh’esi da vedar che bèla, na pasara da redar, la duvres gnanca esar italiana.

GIOVANNI – Ehh, ehh ehh . . .

GIANNI – Eh eh cosa?

GIOVANNI – E’la bionda?

GIANNI – Se.

GIOVANNI – Eh eh . . .

GIANNI – E dai, parchè mèt dmandà sl’è bionda?

GIOVANNI – Parchè cha le, cha le l’è la mè murusa.

GIANNI – Cha le la tu murusa? Ma cusa sèt dre di, figuromas se öna acse la vegn insiem a te. (ride) Th’agh né voia da schersà. (ride poi dalla porta interna entra Stefania mezza svestita con grande sorpresa di Gianni)

Scena 6

Giovanni - Gianni -Stefania

STEFANIA – Giuvan?                                                                                       

GIOVANNI – Ohh.

STEFANIA - Posso prendere asciugamano in bagno?                                      

GIOVANNI – Ma certo, ma tö pöri.                                                                        

GIANNI – Ma, ma l’è quela ch’at disevi!

STEFANIA – Buongiorno.                                                                            

GIOVANNI – L’è quela cha disevi anca me

GIANNI – Ma signorina le stala che?

STEFANIA – Si, da oggi abito qui con Giuvan, salve.  (rientra).              

GIANNI – Ma . . . (meravigliato) Giuvan chat vegna na rogna! Cume èt fat a catà na bèla pütèla acse? 

GIOVANNI -  Ehh, ehh, varda che me su Giuvan Cavagna al ciapun da Gabiana.

GIANNI – Però secon me l’è trop šuvna par te, tal sè ch’al pöl fat mal al cör.

GIOVANNI – La roba vècia vè la fa mal.

GIANNI – D’altronde te urmai . . .

GIOVANNI – Urmai cosa, va che och e man i gh’ha sempr vint an.

GIANNI – Se ma cha le, sta mia pensa ch’as contenta cha tla varda in d’ioch.

GIOVANNI – Sl’è par quel induva rivi mia me . . . rivarà la medicina.

GIANNI – Se la medicina, te at vö morar prema dal temp, l’è mèi ch’at lasa perdar, at sé le ch’at pari pö gnanca te.

GIOVANNI – Se, sono cambiato. (raddrizzandosi per bene dicendo questo, poi entra Rosa)

Scena 6

Giovanni - Gianni - Rosa

ROSA – Permes, ciau a töti. (la salutano). Oh ma che facia ch’at gh’è Giuvan, cuma at sé cambià.

GIOVANNI – (rivolto a Gianni) E’t vest, vè at sarè mia gnida cun dli föli anca stamatina.

ROSA – No Giuvan sicome u spasà le föra, u spasà anca davanti a ca tua.

GIOVANNI – A ca mia? L’atar de davanti a ca mia tha gavresi fat na merda, ades tha gh’ha spasi adritura.

ROSA – Ma dopu quel cha tha mè det li robi iè cambiadi, ades soma in sintonia.

GIANNI – Se ma ades ch’al gh’ha la murusa nuatar la su eredità pudoma dismengala.

ROSA – Ma qualà murusa?

GIANNI – Ma la murusa ad Giuvan, anca me ach credevi mia, ma lu pena vesta e at ghesi da vedar che pütèla cl’è.

ROSA – Ma me al sevi mia.

GIOVANNI – Eh l’è na roba fresca.

ROSA – Talsè però Giuvan che te bisogna cha ta staga in pace cun al cör.

GIOVANNI – No vè, da che an po comincia la guera.                   

GIANNI – Cusa vöt andà in guera che dopu at gh’è da dmandà subit l’armistisiu. (si affaccia sulla porta Stefania, uscendo solo con la testa perché è svestita).                 

STEFANIA – Giuvan?                                                                                  

GIOVANNI – Cusa gh’è Stefania?                                                                 

STEFANIA – Per piacere, io bisogno, tu lavare schiena a me?                          

GIOVANNI – Io lavare schiena a te? Ma subit!

STEFANIA – Grazie. (si ritira) (Giovanni preso dall’entusiasmo lascia cadere il bastone per terra ed esce seguendo Stefania mentre Gianni e Rosa rimangono stupiti per quello che hanno visto)

GIOVANNI – Am sa che la guera la comincia subit! Sensa gnanca dichiarasiun, iuuuuuu! Stefania a rivi!

ROSA – Ben ma Giuvan l’è gni mat, èt vest?

GIANNI – Me su mia cuma cha le la sia fnida che in ca sua. (raccoglie il bastone)

ROSA – Par me cha le l’agh magna föra töt e la nostra eredità la va a fas benedì.

GIANNI – Bisogna fa quel par fala andà via.

ROSA – Ma figuromas cuma la s’agh taca ades, va sa spöl fas lavà la schena.

GIANNI – Giuvan la ciapà na bèla bindulada, al les gnanca pö al giurnal, la pers cumpletament la testa. (entra il parroco Don Carlo).

Scena 7

Gianni - Rosa - Don Carlo a seguire Giovanni

DON CARLO – Permesso, oh buongiorno, (lo salutano)  ma Giuvan a gh’èl  mia, su gni a fagh an po ad compagnia.

ROSA – An na catà ad d’iatri dli compagnii Don Carlo.

DON CARLO – Cusa vuresat di?

GIANNI – Al varda agh disom mia induva gh’è Giuvan ades, parchè al gh’avres subit da cunfesal.

DON CARLO – Ma cus’èl dre fa atse da bröt?

ROSA – A l’è chal sé catà la murusa.

DON CARLO – Ma cusa dit? La murusa?         

GIANNI – Se la gavrà quarant’an ad men.

DON CARLO – Se ma sis völ ben nuatar cusa pudom fagh, Giuvan l’è sempar che in ca da par lu an po ad compagnia e d’aiöt agh fares mia mal.

ROSA – (avvicinandosi a Don Carlo) Sa fos sul par quel, ma la paura nostra l’è cla l’imbanbesa e cl’as faga metar cume erede . . . unica erede!

DON CARLO – Ahhh!? Alura la va mia ben. Bisogna ch’agh föma cambià aria.

GIANNI – Am diga lu cuma as fa a mandala via, ma sal che ades a l’è la dad la ch’agh lava la schena.

DON CARLO – Ben sal gh’eva bisogna da lavas puvret.

ROSA – No ma l’è lu, Giuvan ch’agh lava la schena a le!                         

DON CARLO – Giuvan!? Ma che vergogna! L’è andà dabun šo ad servel. (entra Giovanni con aria eccitata, con le maniche della camicia arrotolate, si annusa le mani camminando quasi senza problemi pur non avendo il bastone)                                           

GIOVANNI – Th’andaresi šo ad servel anca te Don Carlo.                                

DON CARLO – Ma Giuvan cusa sèt dre cumbinà?

GIOVANNI – Vardè la gh’ha na pèl cha par da caresà na rosa. Sentì, senti che prufom . . .  senti anca te Don Carlo (si avvicina a tutti con le mani facendo sentire il profumo)

ROSA – Me a voi gnanch sental.

GIOVANNI – Che bèla pèl, liscia, morbida, vellutata. . .

GIANNI – Ma a gh’evla gnanch li mudandi?

GIOVANNI – Al su mia . . . gh’hu mia vi al curagiu da vardà in šo. Sevi talment emusiunà, gh’evi al cör ch’al pumpava cha su mia.

DON CARLO – Par quel nuatar Giuvan som preocupà par te, par la tu salot.

GIOVANNI – Ma parchè? Vedi mia cha staghi mei, a stagh in pe e camini sensa bastun, e cuma am su indrisà.

GIANNI – Se ma nuatar sevum preocupà sopratöt par . . .

GIOVANNI – Par l’eredità, ma stè mia preocupav par quel, ansi quel cha gh’ho me val lasi töt a vuatar.

DON CARLO – A nuatar?

GIOVANNI – Ma certo, a chi vulì cha ghi lasa.

GIANNI – Oh brau Giuvan atseta th’am piasi. (soddisfazione da parte di tutti) Varda alura andom via subit

ROSA – Se, se andom.

DON GIOVANNI – Ciau e grasie. sta atenti da mia fat incantà, al Signur Giuvan at sarà riconoscente, na volta al mes at farò di na mesa par te. (escono frettolosamente salutando contenti)

GIOVANNI – At dirò na mesa al mes . . . ma spetà cha mora cha ta cagà! Va cha gh’ho nisuna prescia. Oh basta numinagh i bèsi chi gira al cul e i va cl’è an piaser. Che tri becanot, am dispias par al pret ma l’è an becanot anca lu. (ride) Va se me am faghi incantà da la Stefania, ansi ades bisogna cla meta me a la prova, par vedar che tipu l’è. Certu cla gh’ha na pèl, ma che schenina dreta (si annusa le mani), che pruföm . . . mmmmm . . . (entra Stefania)                                                                                 

 

Scena 8

Giovanni - Stefania

STEFANIA – Ecco Giuvan, io ho sistemato la mia roba adesso cosa posso fare, che tu desideri?

GIOVANNI – Varda me a vures cha th’an desi in dla mè camera, nella mia stanza, e prendi il pappagallo.                                                                    

STEFANIA – Il pappagallo? Ma canta?

GIOVANNI – Oh sal canta, sa sta an po le al suna anca.

STEFANIA – Io prendere pappagallo e dove portare?

GIOVANNI – Vai nel bagno e lo butti nel water.

STEFANIA – No, non buttare nel water poverino.

GIOVANNI – Insoma la roba cha gh’è dentar induva vöt metla? Dove vuoi metterla? In frigorifero?                                                                   

STEFANIA – Io no capisco.

GIOVANNI – Alura th’al ripeti, vicino al comodino c’è il pappagallo, prova andà a vedar.

STEFANIA – Io andare a vedere così capire. (esce)

GIOVANNI – Brava va a vedar e capisci, prova disgnalat föra, no parchè sinò d man ad lavi mia pö la schena vè. (ride e si annusa le mani) ma che schena, certo cl’è na bèla fortuna ch’am sia capità na pütèla dal genar che in ca. Chesta l’è öna cha fa risuscità anca i mort, me cha su gnamò mort alura cusa dventi? An pütlet? (Ride)

Scena 9

Giovanni - Paola

PAOLA – Permes?

GIOVANNI – Avanti Paulina.

PAOLA – Ad redi ah ades ch’at gh’è la murusa.

GIOVANNI – Cuma fèt a savil?

PAOLA – Urmai la nutisia la ša fat al gir dal paes.

GIOVANNI – E cusa gh’è da mal?

PAOLA – Ma a la tua età, cun töti i problema ad salot ch’at gh’è.

GIOVANNI – Ma chesta l’am fa dismengà töti li malatii, insoma ad ghesi da vedar cuma l’am tegn sö al mural.

PAOLA – L’at tegn sö al mural . . . dopu i völ che al mond as giösta.

GIOVANNI - Ma parchè gh’hal da giustas, ma al mond lasal andà at se cuma l’è. 

PAOLA – Ades cha gh’è cha le, me alura a fagh sensa vegnar.

GIOVANNI – Se ades at fè sensa.

PAOLA – (piangente) Cuma am dispias, am sevi afesiunada a te. . . e speravi che an de th’at ricurdesi da me.

GIOVANNI – Ma certu ch’am ricordaro da te, te at sé la prema ad la lista in dal me testament, a tl’u ša det.

PAOLA – (riprendendosi) Se Giuvan?!                                                           

GIOVANNI – Ecome.

PAOLA – Alura at salöt, ciau Giuvan. (esce frettolosamente e contenta per quanto Giovanni gli ha detto)

GIOVANNI – I dis che i bèsi i fa mia la felicità, cha tha cagà! L’è andada via cla tucava gnanca par tèra dla cuntentesa.  Me digh ch’agh rideva fin al cul. Me padar adseva sempar “Quand at gh’è al necesari par vivar, cusa vöt da pö”, ades a gh’è pö nisun ch’as contenta.

Scena 10

Giovanni - Stefania

STEFANIA – (rientrando) Giuvan.

GIOVANNI – Cusa gh’è?

STEFANIA – Io andata in tua stanza, cercato ma non trovato pappagallo, neanche sentito cantare.                                                                            

GIOVANNI – Ohh, figurat, e se chal duvres cantà e sunà ben, a gh’è ancora dentar quela chu fat ier sera.

STEFANIA – Io sentito solo puzza, odore.

GIOVANNI – A vedat che quèl tlè sentì, lasa perdar valà, at  capirè. Stasera sa ad gh’è ad bisogn ad lavi la schena l’istes, va ben? Ti lavo la schiena lo stesso hai capito?

STEFANIA – Si io capito . . . ma . . .  (si mette a piangere)

GIOVANNI – Cusa gh’è ades da piansar, cus’ontia det?  Ma insoma perché piangi?

STEFANIA – Perché io sono sporca.

GIOVANNI – Ma gh’è bisogn da piansar, ad lavi, tlu ša det. Sat vö ad lavi anca al cul.

STEFANIA – No, io voglio dire che sono sporca perché sto facendo qualcosa di brutto.

GIOVANNI – Ma qual brutto, tutto bello thal digh me.

STEFANIA – Io non sono capace di fare male a te.

GIOVANNI – Ma che mal am fèt, ansi te tham tegni sö al mural.

STEFANIA – Tu non sai però che i tuoi nipoti, pagare me per farti morire.

GIOVANNI – Cosa?! I mè neù!?

STEFANIA – Si io fare finta di stare con te, anche andare a letto, tu agitare, fare infarto e morire.

GIOVANNI – Cus’èl? Toh vè! (facendo le corna).

STEFANIA – E tuoi nipoti prendere eredità.

GIOVANNI – Ma cha ia cagà!

STEFANIA – Io non volere questo, capito?

GIOVANNI – U capì ades, ècu parchè i vuleva dam a töti i costi na badante. Ma al mè cor grasie a Diu nonostante töt al tegn bota ben.

STEFANIA – Io non essere cattiva.                                                          

GIOVANNI – Te at sé mia cativa, ma i mè neù par pensà na roba dal genar, iè sta verament cativ. Ades bisogna cha pensa quèl me par lor, i cunsi me chi le par li festi.

STEFANIA – Come?

GIOVANNI – Li condisco, i meti sö a pucin.                                                   

 

FINE SECONDO ATTO

 

 * * *

                                                                          

TERZO ATTO

 

Scena 1

  Stefania a seguire Enrico e Lisa                           

(Stefania sta spolverando quando entrano Enrico e Lisa)

ENRICO – Ciau Stefania.

STEFANIA – Ciao.

LISA – Ciau Stefania, cuma andom alura?

ENRICO – Cuntas Stefania, alura Giuvan èl gnamò sta mal?

LISA – Gh’è dat gnamò gnint?

STEFANIA – No Giuvan sta bene.

ENRICO – Sta ben?

LISA – Ma valà, induv’èl ades?

STEFANIA – Lui è uscito per prendere vestito nuovo.

LISA – Giuvan? Ma sa sta gnanca in pe.

GIOVANNI – Apunto cuma fal andà a töš an vestì chal fa fadiga a caminà.

STEFANIA – No lui camminare bene, guarda (indicandogli il bastone) non usa neanche più il bastone, lui guarito.

ENRICO – Lui guarito, ma varda che nuatar at pagom par fal sta mal, mia par fal sta ben.

STEFANIA – Cosa?

LISA – Eh cosa.

ENRICO – Pu cus’èl andà a tö an vestì nov da fa?

STEFANIA – Perché lui vuole andare in chiesa con vestito nuovo.

LISA – Ah l’è quel ch’igh met quand al mör.

STEFANIA – No lui non morire, lui si sposa. (entrambi rimangono sorpresi)

ENRICO – Giuvan? Al sa spusa?!                                                         

LISA – Ma cun chi sal spusal?

STEFANIA – Ma con me.

ENRICO – Con te . . . (si sente male e si accascia sul divano rimanendo sempre cosciente)

LISA – Ma Diu Enrico stet mal?

ENRICO – Ma ontia sentì ben? La Stefania la sa spusa cun Giuvan?

STEFANIA – Si è vero.

LISA – Ma tasi, vedat mia cha sta mal.                                                      

ENRICO – Ch’agh gnes an fölmin a l’era Giuvan cha gh’eva da sta mal, mia me.

LISA – No lu inveci la la fat sta ben, töt a la sversa.

ENRICO – (raddrizzandosi sul divano) Varda che di bèsi cha tevum det da dat, at vedi gninte vè.

LISA – I soldi non li vedi più!                                                                                

STEFANIA – Non importa, tanto adesso sposo Giuvan e lui di soldi ne ha tanti.

ENRICO – Ma èt capì, chesta lè straniera ma la lengua di soldi la la cunos ben.  Agh parlarò me cun Giuvan, a vöi vedar dopu.

LISA – Vargognat! Aprufitas dn’ansian, andom Enrico.                                   

ENRICO – Se, sal catom agh fom cambià idea, atar che al vestì nov. Cun te farom i cunt dopu. (escono)

Scena 2

Stefania - Giovanni

STEFANIA – Giuvan . . . (Giovanni entra dalla porta dove era nascosto) hai sentito?

GIOVANNI – Certu chu sentì, i gh’è restà ad merda.

STEFANIA – Come?

GIOVANNI – Ci sono rimasti di . . .

STEFANIA – Di merda. (Ridono entrambi)

GIOVANNI – La Lisa la gh’ha vi al curagiu da di che ne aprofitti di un anziano. A parte cha su mia anziano, ma lor chi vuleva cha tires i sghirlet, no inveci a mumenti agh resta sech lu in sl’utumana (ridono) E’t vest che paura da perdar l’eredità a gh’è gni ades.

STEFANIA – Tu hai tanta . . . eredità?

GIOVANNI – Oh varda a gh’u l’apartament, l’appartamento, e in banca sèt cusa gh’hu?

STEFANIA – Quanto? (Giovanni fa il segno di due con la mano)    

STEFANIA – Duemila?

GIOVANNI - Da pö.

STEFANIA – Ventimila?

GIOVANNI – Da pö.

STEFANIA – Duecentomila!? (Giovanni fa un cenno di si con il capo).

GIOVANNI - Se vè propria cla cifra le. (Stefania a questo punto si avvicina a Giovanni che è seduto e gli mette le mani sulle spalle)

STEFANIA – Giuvan . . . perché non ci sposiamo veramente?

GIOVANNI – Veramente va cha su gnamo semu!

STEFANIA – Perché non piacere io? Noi facciamo matrimonio molto bello.

GIOVANNI – No vè, te vuoi attaccare via il cappello.

STEFANIA – Cappello? Io non capire, se tu sposi me, tu uomo felice.

GIOVANNI – A ma anca te at saresi felice pensando a quel cha than dresi a binà.       

STEFANIA – No io pensare solo a tuo bisogno.                                              

GIOVANNI – No thal digh me te ades da cusa at gh’è ad bisogn, ad vè da la, vai di la . . .

STEFANIA – A prendere il pappagallo?

GIOVANNI – No, in dla tu camara a gh’è ša prunt la tu valis, a tla tö sö e ad vè da induva at sé gnida, andare, capito?                                                  

STEFANIA – Capito, ma perché tu adesso non volere me, perché? Io sono stata sincera.

GIOVANNI – L’è vera, ma la tu sincerità la gh’eva al su perché, at sevi interesada sul ai bèsi, par quel l’è mèi ch’at vaga.                                                                        

STEFANIA – Se così vuoi, io andare. (entra nell’altra stanza per prendere valigia).

GIOVANNI – Ma varda de, ma sala mia che me su nasì prema da le. Ah ma me am lasi mia incantà. La sentì al savur di bèsi e par quel l’era disposta fin a spusam. (Stefania rientra con la valigia e si appresta ad uscire con la testa abbassata)

STEFANIA – Allora io andare.

GIOVANNI – Andare, andare.

STEFANIA – Io non pensavo finire così.                                               

GIOVANNI – Eh cara la mè pütèla, ti sei tirata la sappa sui piedi, perchè quand a tu numinà i bèsi cha gh’hu, at sé partida in quarta, scultum me la prossima volta ch’at capita, speta, porta pasiensa, sta mia vigh prescia, fa finta ad gnint e ad vedrè che prema o poi an qual turtèl th’al cati.

STEFANIA – Va bene, allora ciao.

GIOVANNI – Ciau e sculta quel cha tu det, che te at gh’è töti i nomar par fa fortuna. (Stefania esce Giovanni si alza aiutandosi con il bastone)

GIOVANNI – Varda che l’è pena andada via e mè bèla turnà i dulur in dli gambi. (guarda alla finestra Stefania che se ne va) Forsi su sta anca cuion, però pensa te la Stefania la vuleva spusam dabun (ride e ritorna a sedersi, prende il giornale e inizia a sfogliarlo, subito dopo entrano Gianni e Rosa piuttosto agitati)

Scena 3

Giovanni - Gianni - Rosa

GIANNI – Permes? Ciau Giuvan.

ROSA – Ciau.

GIANNI- Sculta Giuvan èl vera ch’at vö spusat?

ROSA – Ma sta mia fal Giuvan.

GIANNI – Te tha stè ben acse, né Giuvan? (Giovanni nel frattempo ha sempre tenuto il giornale alto rimanendo quasi nascosto, poi piano piano l’abbassa)

GIOVANNI – Stè calmi, stè mia agitav, su dre lesar al giurnal.

GIANNI – Ma nuatar som preocupà par te.

ROSA – Induv’èla cla pütèla la chi dis ch’at vö spusà?                            

GIANNI – Induv’èla cla spudurada?                                                                   

GIOVANNI – L’è andada in piasa a cumpras al vestì da spusa.

GIANNI – Ma alura l’è vera! Giuvan tè propria pers la testa, ragiuna, sculta n’amich sta mia spusat.

ROSA – Sta mia fas sta mal, cha som verament preocupà.

GIOVANNI – Ma vardè cha v’inviti a nosi.                                                      

GIANNI – No ma at gh’è mia da spusat!  Ve via ch’andoma a sercala prema cla töga al vestì.

ROSA – Se andom.

GIANNI – Sta mia ufendat Giuvan lasa fa a nuatar. (escono)                               

GIOVANNI – Ah ma me m’ufendi mia, corì pöri adre a la Stefania, sa si bun ad ciapala. (Ride). Is preoccupa par me, no is preoccupa par lor vè, i gh’ha paura da restà cun li bisachi vödi. Valà chu fat sö an bèl cincèl, anca se me am pias la tranquillità na qual volta agh völ an po da muviment, e la föla l’è gnamo fnida. (entra Don Carlo che ha sentito l’ultima frase)

Scena 4

Giovanni - Don Carlo

DON CARLO – Se ma ades la gh’ha da fnì.

GIOVANNI – Oh Don Carlo che sorpresa.

DON CARLO – La sorpresa l’è püsè quel chu sentì incö.

GIOVANNI – At vurè mia di parchè ma spusi?

DON CARLO – Se, cat pensa mia che me tha spusa cun cla dona le né. Gh’è tropa diferensa d’età, pensat cla ta spusa par amore? Ohh Giuvan dismesiat.

GIOVANNI – Ma Don Carlo al savrò no quel cha faghi, a su mia an pütin.

DON CARLO – No te sat fè na roba acse a tsè an pütin.

GIOVANNI – Alura sa su an pütin lasum sügà.

DON CARLO – Senti cusa am toca ad sentar, fa redar töt al paes. Me comunque tha spusi mia, parchè cha le la völ sul i tu bèsi.

GIOVANNI – I bèsi dna qual banda bisogna chi vaga.

DON CARLO – Alura serca da fai andà dla banda giösta. (entrano Enrico, Lisa, Rosa, Gianni e Paola)

Scena 5

Giovanni - Don Carlo - Enrico - Lisa - Rosa - Gianni - Paola

ENRICO – Val che induva lè.

GIOVANNI – Induva vöt cha sia.

LISA – E nuatar cha saguitom girà cume di mat.

GIOVANNI – Vardè cha vla mia urdinà al dutur, la sé le d’andà sö e šo, decidiv induva sta.

PAOLA – E’l vera Giuvan chi dis cha’t vö spusat cun la badante?

GIOVANNI – Eh Paulina te thè mai vulì spusam. (ride).

GIANNI – Al red, varda che inveci agh sares da sigà.

DON CARLO – Bisogna ch’at cambia idea Giuvan dai.

PAOLA – La fa mia par te na dona acse.                                      

GIOVANNI – Ma chi la det? Insoma me l’am pias. (tutti a questo punto ribattono alle sue parole, ognuno dicendogli qualcosa, creando confusione. Allora Giovanni zittisce tutti)

GIOVANNI – Ades basta!!! Silenzio!!! (si alza) Vardè cha si dre sbraià in ca mia, ades av dighi do robi, öna bèla e öna  bröta. La prema l’è cha ma spusi mia. (tutti tirano un sospiro di sollievo)                                           

ROSA – Chesta se cl’è na bèla nutisia.                                                 

GIOVANNI – Se ma ades a riva cla bröta.

ENRICO – Cusa sares siu?                                                                           

GIOVANNI – (avvicinandosi a Enrico e mettendogli una mano sulla spalla) Caru al mè neù, che lu am völ tant ben.

ENRICO – An ben a dl’anima siu.

GIOVANNI – At vö talment ben a la mè anima che sat ghesi da püdì a tla mandaresi in paradis.

DON CARLO – Al Paradis Giuvan però bisogna meritasal.

GIOVANNI – Al masim andrò in Purgatori.

DON CARLO – E sat caschi in dl’inferan?

GIOVANNI – Ah ma al vö propria cha fnesa mal.

DON CARLO – Ma no Giuvan, ades pö cha ta ta spusi mia, li robi li cambia, e speri ch’at mantegna l’impegn cha th’at sé ciapà.

GIOVANNI – Qual impegn? Ah pruposit cl’atra roba cha gh’hu da div, l’è che me gh’hu nisuna eredità da dav. (tutti rimangono senza parole)

ROSA – Ma come?

GIOVANNI – Cl’apartament che l’è mia miu, me su in afet. (tutti rimangono sconcertati e si interrogano)

ENRICO – Me u sempar savì cl’era tu.

GIOVANNI – No caro, su sempar sta in afet

GIANNI – Ma alura èl mia vera anca par i bèsi ch’at gh’è in banca? Tè sempar det ch’at thagh né via dusentmela.

GIOVANNI – L’è vera agh nu via dušentmela, ma dusentmela franch. Quei cha ghevi sö quand ia cambià la lira in dl’euro, da alura me agh nu pö mes sö, parchè u sempar duvì druvai. Quindi se par casu a gh’ès da cascà in dl’inferan lè mei cha saviga cha gh’i anca da pagam al funeral. Questa l’è la mè eredità. (rimangono sorpresi, poi si scostano da lui silenziosi e pensierosi)

GIOVANNI – Ben prema a favu at se tant pülèr ades a si dventà möt, in fond me su sempar al vostar amich Giuvan.

LISA – Vè Enrico (guardando l’orologio) andoma nuatar cha sé fat tardi.

ENRICO –  At gh’è rašun, andom.

GIOVANNI – Ma che presia ghiv? Stè che ancor an po.

ENRICO – Eh, gh’hu da fa di mester in ca, bisogna ca vaga. (salutano ed escono)

PAOLA – Bisogna cha vaga anca me Giuvan, sinò mè surèla la pensa mal. 

GIOVANNI – At gh’è rašun, cla pensa mia mal.

PAOLA – Ciau a töti. (si salutano e anche Paola esce)                            

ROSA – Ades a mè gni in ment cha gh’hu d’andà in butega prema chi sera.

GIOVANNI – Alura at vè via anca te?

ROSA – Se Giuvan, ciau. (si salutano e Rosa esce)

GIANNI – Pian Rosa che sat vè via te a vagh anca me.                                   

GIOVANNI – Ma certu, bisogna ch’at vaga anca te. (si salutano) Che i scapa töti, th’am dirè mia Don Carlo ch’at vè via anca te?                                 

DON CARLO – Eh Giuvan, a l’è cha gh’hu la mesa a li sèt.                      

GIOVANNI – Ah u capì, però ades lè quatar e meša.

DON CARLO – Ma tal sé sa gh’es da vegnar an qualdun a cunfesas.

GIOVANNI – Certo, as sa mai che incö vegna töt al paes a cunfesas.

DON CARLO – Ciau Giuvan (si salutano e il parroco esce, Giovanni rimane solo)

GIOVANNI – Prema i’avres butà šo l’universo par eredità, ades chi sa verament cuma l’è, iè scapà cume d’iuslin quand i sent na sciuptada.

(si risiede e prende il giornale)  Gh’è gni töti li presci dal mond, ah ma l’è bèla da capì.

 

DUE SETTIMANE DOPO

Scena 6

Giovanni a seguire Paola

(Giovanni seduto come al solito vicino alla finestra continua a guardare fuori, poi entra Paola)

PAOLA – Permes?

GIOVANNI – Avanti, avanti. (Alzandosi)

PAOLA – Ciau Giuvan, ècu al pan e al giurnal (velocemente li posa sulla tavola poi esce con Giovanni che cerca di dirgli qualcosa nella speranza che rimanga un po con lui)

GIOVANNI – A gh’èt gnint da cuntam Paulina?                                              

PAOLA – Ma gnint a gh’hu prescia ciau. (Paola esce e Giovanni rimane solo e molto deluso dell’atteggiamento di Paola. Guarda fuori della finestra senza sedersi, poi ritorna al centro della stanza)

GIOVANNI – Asistente sociale . . . la ma dmanda gnanca sa gh’hu bisogn da quèl. Da quand ia savì cuma lè mes al mè purtafoi, è cambià töt. A parte la Paulina cla fa an gir inturan a la tavula pu la va, che me u pö vest nisun: al pret, i mè neù, al mè amich Giani, u pö vest la Rosa che par tant cha scuresa, la vegn gnanca pö a lamentas. Quand i’eva sentì al savur di bèsi e i sperava d’eredità i fava la fila par vegnum a catà, ades i sa gnanca pö induva staghi. Va ben che me am pias la tranquilità, però do baguli am pias anca me a fali, specialment quand a sé serà sö che in ca töt al de. Almen püdes vigh la mè machinina e andà in gir cume na volta. (poi si ricorda del volante che gli aveva regalato Gianni) Ma sèt cusa faghi ades? Agh pensi me. (prende una sedia e la mette al centro della tavola, poi esce e rientra subito dopo con il volante in mano). E’cu, gh’hu mia la machina, ma gh’hu al vulant! (si siede). E ades cun an po d’imaginasiun parti cun la mè machinina, dai Giuvan taca la marcia e via!  Musica (Giovanni felice immaginando di guidare) Machina portum via dad che, portum luntan. . .

 

FINE

 

Al saur di bèsi.doc
Documento Microsoft Word [173.5 KB]
Stampa | Mappa del sito
© 1995 - 2023 Franco Zaffanella - Gabbiana - Mantova - Italy